Cânta dumnezeieşte cântăreţul
Cinstit de tot poporul, Demodocos.
Ulise întorcea mereu privirea
Spre luminosul soare, vrând mai iute Să-l vad-apus, că prea-i era să plece.
Precum plugarul poftitor de cină,
Când ziua-ntreagă-n ţelină-i trag boii Murgani vârtosul plug, cu drag se uită
La soarele-asfinţit, că poate merge
La cină, deşi cade de picioare,
Aşa cu drag văzu atunci Ulise
C-a scăpătat lumina cea de soare.
Şi-ndată la feaci rosti cuvântul
Şi îndeosebi lui Alcinou îi zise:
„Crai Alcinou, fruntaşule-ntre oameni, Vă rog după-nchinarea de potire
Trimiteţi-mă sănătos acasă,
Şi voi cu bine rămâneţi. Că iată
E gata tot ce-mi fuse mie voia,
Şi darurile dragi şi pregătirea
Călătoriei mele. Să dea zeii
Să-mi fie spre noroc şi la întorsu-mi La mine-acasă să-mi găsesc tot bună
Nevasta şi pe-ai mei voinici şi teferi!
Şi voi, pe-aici rămaşii, s-aveţi parte De fii şi de soţii! Să vă dea zeii
Tot binele, să fie tot norodul
Ferit de rău!” Aşa grăi, iar dânşii
Cu toţii se-nvoiră şi-ndemnară
Pe oaspe să-l petreacă-ai lor în ţară, C-aşa de cumsecade cuvântase.
Iar Alcinou pristavului îi zise:
„Tu, Pontonoe, drege vin cu apă
Şi toarnă de băut la toţi în sală
Ca să-nchinăm întâi Celui din slavă
Şi-apoi pe oaspe să-l pornim în ţară”.
Iar Pontonou amestecă vin dulce
Cu apă şi-mpărţi pe rând. Mesenii,
De unde stau pe scaune,-nchinară
La zeii fericiţi care-au locaşul
În cerul larg. Sculându-se, Ulise
Întinse-Aretei cupa-ngemănată
Şi-aşa-i ură cu graiuri zburătoare:
„Urez, crăiasă, veşnic să te bucuri
Pân-or veni, cum vin la toată lumea, Necazul bătrâneţelor şi moartea.
Eu, despre mine, plec, iar tu petrece În casa asta şi te-nveseleşte
