Ulise mult-păţitul îi răspunse:

„Ţi-oi spune drept, aşa cum e, copile.

M-aduseră feacii, vâslitorii

Vestiţi de buni, care petrec pe mare Pe toţi străinii pripăşiţi la dânşii.

Pe când dormeam, m-aduseră-ntr-o navă

Şi mă lăsar-aici. Şi mă cinstiră

Cu daruri scumpe, aur şi aramă

Şi straie din belşug. Păstrate toate-s În peşteră-ndosite după sfatul

Celor-de-sus. Mă sfătui Minerva

Să vin încoa’ spre a urzi omorul

Vrăjmaşilor. Dar numără-i să aflu

Ce număr sunt şi cine-s peţitorii,

Ca socotind cu inimă vitează

Să văd dacă noi doi putea-vom singuri Neajutaţi să biruim sau poate

Să cerem ajutor şi de la alţii.”

Iar Telemah mirat îi zise: „O, tată,

Tot auzeam de-a ta mărire naltă, Că eşti războinic şi-nţelept, dar mare Cuvânt mi-ai spus şi-uimirea mă cuprinde.

Nu pot doi inşi să lupte doar cu oameni Aşa de mulţi şi de puternici. Nu sunt Nici zece şi nici douăzeci duşmanii, Ci mult mai mulţi. Îndată şti-vei care Li-e numărul. Feciorii din Dulichiu

Cincizeci şi doi din neam ales cu toţii, Urmaţi de şase oameni. Iar din Same

Sunt douăzeci şi patru. Din Zachintos Vro douăzeci de-ahei, şi din Itaca

Sunt doisprezece, toţi bărbaţi de frunte.

Mai e şi Mèdon crainicul şi Femiu,

Dumnezeiescul cântăreţ, şi încă

Doi oameni meşteri la-mpărţit friptura.

De i-om lovi pe toţi deodată-n casă, Mă tem să nu plăteşti prea scump pedeapsa Păcatelor şi-amar să nu ne fie.

Dar vezi tu, poate-ţi vei aduce aminte De-un ajutor, de vrunul care-alături De noi ar sta cu drag spre apărare”.

Îl desluşi Ulise încercatul:

„Ţi-oi spune eu, ia seama tu şi-ascultă.

Socoţi că nu ne-ar fi de-ajuns Minerva Cu-Atotputernicul de sus şi-i bine

Să cerem ajutor de la vrun altul?”

Răspunse Telemah: „Apărătorii

Ce-i aminteşti sunt buni. Deşi prin nouri Stau sus de tot ascunşi, ei au domnia Şi peste zei şi peste lumea toată.”

Adause la ast-apoi Ulise:

„Ei n-or sta mult departe de bătaia

Cea crâncenă, când la palatul nostru Va fi să se aleagă biruinţa

Între duşmani şi noi. Tu du-te-acasă

De cum se va crăpa de zi şi umblă

Cu peţitorii. Mai târziu pe mine

Porcarul mă va duce la cetate

În chip de cerşetor bătrân şi jalnic.

Iar dacă m-or batjocori prin casă,

Tu rabdă-n tine, orice-o fi să sufăr; Chiar dacă de picior m-ar da afară

Şi m-ar ochi cu arcul, tu, privindu-i, Să te-nfrânezi. Numai blajin cu graiul Tu roagă-i cu prostia să-nceteze.

Ei n-au s-asculte, că sosit li-i ceasul.

Ia seama dar la ceea ce ţi-oi spune: Îndată ce Minerva luminată

M-ar învăţa, din cap un semn ţi-oi face.

Tu strânge toate armele din sală,

Le-ascunde-n fundu-unei cămări înalte.

De-ntreabă şi le-or cere peţitorii,

Adoarme-i tu aşa cu vorbă dulce: