La casa lui se va-nturna Ulise.
Eu nu vrui doar să-i fac nentoarsă calea, Căci tu-i dăduseşi semne dimpotrivă.
Ci-n iutea lor corabie pe mare
Îl duseră-adormit pe el feacii
Şi-l scoaseră-n Itaca, ba-i dădură
Puzderie de daruri, şi aramă
Şi aur şi veşminte, aşa de multe
Cum n-ar fi dobândit el niciodată,
Chiar dacă neatins venea pe mare
Cu partea lui de pradă de la Troia.”
Răspunse Joe-adunător de nouri:
„Vai, ce spui, preaputernice al lumii Zguduitor? Că nu te-nfruntă zeii;
Ei anevoie-ar cuteza să-nfrunte
Nesocotind pe cine-i mai de cinste
Şi mai presus de ei. Iar de te-nfruntă
Un om care se bizuie-n putere,
Tu poţi să te răzbuni pe el în urmă; Deci fă cum vrei, cum inima ta cere.”
Îi zise-atunci Neptun, zguduitorul
Pământului: „Aş face eu îndată
Cum spui, stăpâne-al norilor, dar veşnic Mă tem şi mă feresc de-a ta mânie.
Ci azi eu vreau pe marea cea murgie
Să spulber al feacilor vas mândru
La-ntorsul de la drum, ca ei de-acuma Cu totul să se lase, să-nceteze
De-a mai trimite oameni, şi-o s-acopăr Cetatea lor pe sub un munte mare.”
Răspunse Joe-adunător de nouri:
„Iubitul meu, aşa îmi pare mie
C-ar fi mai bine: când de la cetate
Privi-vor toţi feacii cum pluteşte
Corabia, tu s-o prefaci în stană
Pe lângă mal, dar tot un fel să fie, Ca lumea toată-n faţă-i să se mire.
Şi-apoi oraşul să le-ngropi sub munte.”
Când vorba-i auzi zguduitorul
Pământului, Neptun, plecă degrabă
La Scheria, pe unde stau feacii,
Şi-acolo aşteptă până ce-ajunse De tot aproape, repede mânată
Corabia, s-apropie de dânsa,
Îi dete-un pumn şi-o prefăcu în piatră
Şi-o-nţepeni pe loc şi dup-aceea
Plecă departe. Ziseră-ntre dânşii
Plutaşii cei slăviţi de buni, feacii, Privind unul la altul mai de-aproape:
