Cu fiii tăi, cu craiul, cu norodul!”
Aşa grăind, Ulise sare pragul
Şi pleacă. Iar cu el trimite craiul
Pe crainic să-l petreacă pân’ la mare, La vasul lui. Din partea ei Areta
Porneşte după el mai multe roabe,
Din care una-i cară subveşmântul Şi mantia spălată, alta-i duce
În spate lada, alta vin şi pâne.
Când ei la vasul plutitor sosiră,
Aceste toate le primiră-ndată
Şi ca merinde-n vas le-adăpostiră
Aleşii-nsoţitori ai lui Ulise
Şi-i aşternură lui pe podul cârmei
Un aşternut, ca el un somn să doarmă.
Tăcut intră şi se culcă viteazul,
Iar ei pe rând şezură câte unul
Frumos pe bănci, dezotgoniră vasul
De piatra bortelită; apoi cu vâsla
Tot pleoscăiau plecându-se pe laviţi.
Iar lui Ulise-i vine atunci pe pleoape Un somn aşa de lin, aşa de dulce
Şi-adânc, aproape-asemenea cu moartea.
Cum caii, câte patru de teleagă,
La joc pe câmp deodată toţi iau fuga Pocniţi de bici, de saltă-n vânt şi repezi Bat drumul lor, aşa din coadă vasul
Se tot sălta, şi-ntunecat talazul
Vârtos răsunător vuia din urmă.
Şi vasul se-ncurca cu totul ţapăn
Şi sigur. Nu l-ar fi ajuns nici şoimul, Cea mai uşoară pasăre din lume,
Aşa de iute despica noianul
În repezeala lui, ducând cu sine
Pe-acel bărbat ca zeii de cuminte,
Ce-aşa de mult în viaţă pătimise
În harţă cu bărbaţii la războaie
Şi-n zbucium greu cu valurile mării.
Dar el în tihn-acum dormea; uitase
În somnul lui de tot ce el răbdase.
Când se ivi luceafărul deasupra,
Îndătinatul sol al dimineţii,
S-apropie de insulă şi vasul
Pe mare plutitor. E pe pământul
Itacei un liman ce-i zice schela
Lui Forchis, zeul cel străvechi al mării; Acolo-s două naintate maluri
