Toţi tinerii fruntaşi de prin ostroave, Din Same, din Dulichiu, din Zachintos Cel păduros, precum şi toţi mai-marii Din ţară, din Itaca cea pietroasă,

Pe maica mi-o peţesc şi-mi storc averea.

De teamă ea nu poate să-i respingă

Şi nici să-ncheie-aşa căsătorie,

Şi ei îmi risipesc avutul casei,

Ba-ndată mă vor pierde şi pe mine.

Dar asta de la Cei-de-sus se ţine.

Tu du-te, taică, mai curând şi spune La maică-mea-nţeleapta Penelopa,

Că-s sănătos şi m-am întors din Pilos.

Eu stau aici, iar tu, după ce da-vei De ştire numai ei, să vii încoace,

Că mulţi mă pasc şi vor a mea pierzare”.

Eumeu porcarul i-a răspuns la asta:

„Ştiu şi-nţeleg. Povăţuieşti pe unul Ce cugetă la fel. Dar spune-mi mie

Deschis şi drept: pot eu cu drumul ăsta

Şi bietului Laert să-i dau de ştire?

Că el nainte, cât era de mare

Mâhnirea lui de dragul lui Ulise,

Vedea de munca de la câmp şi-n casă

Mânca şi bea cu slugile-mpreună

Oricât poftea. Acum însă, din ziua

De când spre Pilos ai plecat pe mare, Aud că nu mai bea, nimic nu-mbucă

Şi nu mai umblă pe la câmp, ci şade, Se vaietă şi plânge şi suspină

Şi i se topeşte carnea de pe oase”.

Iar chibzuitul Telemah răspunde:

„E dureros, dar să-l lăsăm pe dânsul Cu toată jalea. Dacă omul singur

Ar fi s-aleagă tot ce-ar vrea pe lume, Eu mi-aş alege-ntâi venirea tatii.

Tu dă-le lor de veste, apoi te-ntoarce Şi nu te mai abate pe la ţară

După Laert, ci spune maicii mele

La el să mâne repede şi-n taină

Pe chelăriţă ca să-nştiinţeze

Pe-al meu bunic.” El zise şi păstorul Zori la drum. Eumeu luă în mână

Opincile, le încălţă şi-n urmă

Purcese spre cetate. Iar Minerva

Luă îndată seama că plecase

Porcarul din sălaş şi merse-acolo.

S-asemăna la chip cu o femeie

Frumoasă, trupeşă şi pricepută

La lucru de minune. Dânsa stete

În dreptul uşii, se ivi doar numai

Viteazului, dar nu putu s-o vadă

Şi nici s-o simtă Telemah, că zeii

Nu tuturora aidoma s-arată.

Ulise doar şi cânii o văzură,

Ci n-o lătrară. Mârâind, de frică

Se traseră deoparte. Din sprâncene

Făcu zeiţa semn; ulmă Ulise,

Ieşi din casă şi trecu sub zidul

Înalt al curţii şi-i stătu nainte.

Minerva-l agrăi: „Laertiene,

Mult iscusite meştere Ulise,