„Vai, cine a-nţepenit pe mare vasul
Când el se-napoia şi s-arătase
Pe apă-ntreg?” Aşa zicea tot insul,
Căci nu ştia de unde vine asta.
Dar Alcinou îi desluşi: „O, Doamne,
De bună seamă se-mplineşte spusa
Şi prorocirea cea de mult a tatei.
Că-i supărat pe noi Neptun, căci teferi Îi ducem noi pe toţi la ei acasă.
De-aceea şi spunea că el odată
Pe-nnegurata mare ne va sparge
Mândreţe de corabie la-ntorsul
Din calea ei şi-o să ne-ngroape oraşul Sub prăbuşirea unui munte mare.
Aşa spunea bătrânul şi-acum iată
Cum toate se-mplinesc. Dar hai cu toţii Să facem cum voi spune eu. Cu dusul
Străinilor să încetaţi cu totul,
De s-ar mai pripăşi cumva în ţară.
Şi să jertfim vreo doisprezece tauri Pe-alese lui Neptun, ca să se-ndure
De noi, de toţi, să nu ne-ngroape oraşul, Sub prăbuşirea muntelui cel mare.”
Aşa le zise. Dânşii se temură
Şi pregătiră jertfele de tauri.
Şi lui Neptun stăpânitorul mării
Cârmuitorii şi fruntaşii ţării
Feacilor rugarea-şi înălţară,
Împresurând altarul. Într-aceea
Se deşteptă unde dormea Ulise
În ţara lui, dar n-o putu cunoaşte,
Că prea de mult lipsise el din ţară
Şi negură lăţise-n juru-i fiica
Lui Jupiter, Minerva, ca să-l facă
Necunoscut şi-n toate să-l înveţe,
Ca nu cumva să-l afle cetăţenii, Nevasta şi iubiţii lui nainte
Ca peţitorii să plătească toată
Obrăznicia lor. De-aceea dară
Şi craiului în faţă-i se părură
Străine toate, drumuri lungi, limanuri Adăpostoase, ţărmuri răsărite
Şi arbori înfrunziţi. Atunci viteazul Sculându-se, privi în juru-i ţara,
Gemu apoi şi se bătu în coapse
Cu palmele şi tânguios îşi zise:
„Ah, unde sunt? Ce ţară iar, ce oameni Mai sunt pe-aici? Obraznici, răi, sălbatici?
Ori temători de zei şi bune gazde?
