Şi unde-mi duc averea asta multă,
Şi unde să mă vântur eu? Mai bine
Ea rămânea la cei care mi-au dat-o
Şi eu soseam la altul dintre domnii
Puternici, care mă primea pe mine
Şi înapoi mă trimitea în ţară!
Acum eu nu ştiu unde-oi strânge-averea.
Dar nici pe loc s-o las, că mi-este teamă
C-ajunge-n mâna altora. Vai mie,
Că n-au fost oameni buni şi cumsecade Cârmuitorii şi fruntaşii ţării
Feacilor, de m-au adus pe mine
Altundeva. Ziceau doar că m-or duce
Pân’ la Itaca limpede ivită,
Dar n-o făcură. Pedepsească-i Joe,
Ocrotitorul celor care-l roagă
De adăpost şi poartă grija lumii
Şi pedepseşte-orice păcat. Ci haide, Odoarele să-mi văd şi să le număr,
Ca nu cumva, când ei napoi plecară,
Să-mi fi luat în vas ceva din ele.”
Aşa grăind, el numără mândreţe
De scule, de căldări şi de tripeduri Şi aurul şi mândrele veşminte,
Dar nu lipsea nimic. Plângea pe urmă
Şi tot se tânguia de dorul ţării
Şi jalnic se târa pe malul mării
Cu clocot mult. Dar îi veni aproape
Minerva, luând chipul unui june
Păstor de oi, un om de tot subţire Ca un fecior de crai. Purta pe umăr
O preafrumoasă mantie-ndoită
Şi-avea sandale-n dalbele-i picioare Şi-o caţă-n mână. O văzu Ulise
Şi bucuros s-apropie de dânsa
Şi-aşa cu vorbe-naripate-i zise:
„Prietene, fiindcă eşti întâiul
Pe care-l întâlnesc în astă parte,
Fii cu noroc şi nu-mi ieşi în cale
Ca un duşman, ci mântuie-mi averea,
Mă scapă şi pe mine. Mă rog ţie
Ca la un zeu şi-ţi cad şi la picioare.
Grăieşte-mi drept şi-nvaţă-mă tu bine: Ce neam de oameni, ce bărbaţi, ce ţară
Vor fi pe-aici? E un ostrov acesta
Pe apă limpezit ori malul unui
