Ulise iscusitul îi răspunse:
„Pe tine, zâno,-i greu să te cunoască
La întâlnit un muritor, să fie
Oricât de priceput, căci tu la faţă
Te schimbi în fel şi chip. Ştiu însă una, Că tu erai cu mine-aşa de bună
Cât am luptat la Troia noi aheii.
Dar când cetatea lui Priam luarăm
Şi înapoi plecarăm în corăbii
Şi-un zeu ne-mprăştie pe noi aheii,
Pe tine, o, fiic-a zeului cel mare, Eu nu te mai văzui şi nici în vasu-mi Nu te zării venind ca să mă aperi
De vrun necaz. Şi-am pribegit cu pieptul Mereu cuprins de jale pân’ ce zeii
M-au izbăvit de rău, până ce-n ţara
Feacilor m-ai întărit cu graiul
Şi m-ai adus tu singură-n cetate.
Acum mă rog de tatăl tău, de tine –
Căci eu mă tem că nu sunt în Itaca,
Ci pe olat străin şi că din gură
Mă ispiteşti ca să mă-nşeli pe mine –
Să-mi spui tu drept dac-am sosit în ţară.”
Minerva cea cu ochi albaştri-i zise:
„Tot chibzuit, acelaşi eşti, Ulise.
Deci nu pot să te las, sărac de tine, Om bun de gură, priceput, cuminte.
Oricare altul, după pribegie
Venind în ţară, ar fi cătat să-şi vadă
La casa lui copiii şi nevasta,
Dar tu nimic nu vrei să ştii de asta, Pân’ nu-ţi vei încerca întâi soţia
Ce ţi-a rămas în casă tot aceeaşi
Şi zilele şi nopţile-şi petrece
Jălind mereu. Ştiui şi niciodată
Nu mă-ndoii c-ai să te-ntorci în ţară
Şi c-ai să pierzi pe toţi ai tăi tovarăşi.
Dar nu vrui să mă pun în duşmănie
Cu unchiul meu, Neptun, care pe tine Se înciudase că-i orbiseşi fiul.
Ci haide-acuma să-ţi arăt Itaca
Şi să te-ncredinţez. Poftim limanul
Lui Forchis, zeu străvechi al mării. Iată
Măslinul înfrunzit în capul schelei
Şi peştera umbroasă, desfătată,
Zeiţelor Naiade închinată,
Boltita văgăună-n care-adese
