Făcură masa şi se ospătară.

Şi când de-ajuns mâncară şi băură,

Cătară de culcuş şi parte-avură

De darul somnului şi de odihnă.

Cântul XVII

A doua zi când se răsfiră zorii

Trandafirii, şi-ncalţă pe picioare

Sandale dalbe fiul lui Ulise

Şi ia pe urmă lancea potrivită

În pumnul lui şi spre oraş pornind-o, Porcarului său zise: „Mă duc, taică, Pe la oraş ca să mă vadă mama.

Mă tem că nu-şi va conteni ea plânsul Nesuferit şi lăcrimosul vaiet

Pân’ nu mă va vedea. De-aceea ţie

Aşa-ţi demând: Ia tu şi du-n cetate

Pe-acest sărman străin; cerşeasc-acolo El hrana lui şi, cine vrea să-i deie O pâne şi-un pahar de vin. Eu nu pot Tot natul venetic să-l port pe spate, Că prea sunt necăjit. Dacă străinul

S-ar supăra, mai rău i-o fi lui însuşi, Că mie-mi place s-o spun verde.” Zise Lui Telemah la ast-atunci Ulise:

„Prietene, nici eu nu vreau pe-aicea Să fiu oprit. Mai bine cerşetorul

Cerşească prin oraş sau pe la sate;

Mi-ar da fieştecare după vrere.

Eu nu mai sunt acum de vârst-aceea

Ca să rămân aici pe lângă staul,

Să mă supun în toate la porunca

Unui stăpân. Tu du-te, că pe mine

Curând mă va călăuzi păstorul

Trimis de tine, -ndată ce la vatră

M-oi încălzi şi soarele-o să vie,

Că prea sunt proaste hainele pe mine Şi-o pat cumva-n răcoarea dimineţii

Apoi aud că-i drum pân’ la cetate.”

Aşa-i grăi. Iar Telemah din staul

Ieşind, porni, şi-n mersul lui cel iute Duşmanilor chitind urzea pieirea.

Iar când ajunse la măreaţa-i curte,

De-un stâlp înalt îşi răzimă el lancea

Şi-ntră în casă peste prag de piatră.

Întâi îl vede doica Evriclèa

Care-aşternea prin sală blăni pe jeţuri Frumos lucrate. Ea cu ochii-n lacrimi Se duse drept la el. Îl înconjoară

Şi celelalte slugi a’ lui Ulise,

Cu dragoste-l primesc şi-l tot sărută

Pe cap, pe umeri. Iese atunci din casă

Şi Penelopa-ntocmai ca zeiţa

Diana sau ca Venera de aur.

Plângând, de drag cuprinde-n braţe fiul, Pe ochi frumoşi, pe cap îl tot sărută, Apoi cu glas duios începe a-i zice:

„Venit-ai, Telemah, lumina-mi dulce?

Eu nu credeam să te mai văd vrodată, De când pe-ascuns şi făr-a mea-nvoire Plecat-ai în corabie spre Pilos

Ca tu să-ntrebi de dragul tău părinte.

Dar spune-mi mie ce-ai văzut pe-acolo.”

Iar chibzuitul Telemah răspunse:

„O, mamă, nu trezi mâhnirea-n mine

Şi nu mă-nduioşa, c-abia scăpat-am

De moarte crudă. Dar mi te-mbăiază

Şi-mbracă-te curat şi împreună

Cu şerbele la tine sus te suie