Tu aduceai jertfiri de vite alese
Zeiţelor. Mai iată şi Neritul
Cel păduros.” Aşa-i grăi, tot jurul
Desnegură şi se văzu meleagul.
Se bucură Ulise şi fu vesel
De ţara lui şi sărută pământul
Dăruitor de hrană. Apoi cu braţe Întinse-ndată se rugă de zâne:
„Zeiţelor Naiade, fiice ale
Preanaltului, eu nu credeam vrodată
Să vă mai văd. Vă bucuraţi acuma
De cuvioase rugi. Eu altă dată
Vă voi aduce şi prinoase vouă,
De-ar fi cu noi să fie bună fiica
Lui Joe, -nvingătoarea, să mă lase
Pe mine-n viaţă şi să-mi crească fiul.”
Minerva cea cu ochi albaştri-i zise:
„Fii liniştit şi n-avea grija asta,
Ci hai în fundul minunatei peşteri,
Odoarele-ţi s-adăpostim mai iute,
Ca ele să-ţi rămână neatinse,
Apoi să chibzuim noi împreună
Cum poate fi mai bine pentru tine”.
Aşa zicea şi-n peşteră zeiţa
Căta ascunzătoare, iar Ulise
I-aduse-aproape-odoarele de aur,
De-aramă şi veşmintele frumoase
Ce-i deteră feacii. Şi-apoi bine
Le-orândui pe jos, iar Palas, fiica
Lui Joe, puse-o stană la intrare.
Ei s-aşezară apoi la rădăcina
Măslinului cel sfânt şi plănuiră
Pierzarea peţitorilor obraznici.
Grăi Minerva cea cu ochi albaştri:
„Nălţate fiu al lui Laert, Ulise,
Socoate tu cum vei lovi mai bine
Pe-acei sfruntaţi care la tine-n casă
De-anţărţ stăpâni cu totul se făcură, Peţind pe-a ta nevastă în făptură
Ca zânele şi dăruindu-i daruri
De nuntă. Dar ea tot jălind, aşteaptă
Să vii. De-aceea şi pe toţi înşală,
