Tot pribegind pe marea cea pustie,
Să-i stoarc-averea alţii?” Iar Minerva La asta-i zise: „Aşa grozav de dânsul Să n-ai tu grijă;-l petrecui eu însămi, Ca el, umblând pe-acolo, să s-aleagă
C-un nume bun. De loc nu se trudeşte, Ci-n tihnă la palatul lui Atride
Petrece şi-are din belşug de toate.
E drept că-i stau la pândă peţitorii În vas smolit, dorind să-i facă felul Nainte de-a ajunge el în ţară,
Dar nu cred asta; mai curând pământul Îi va-nghiţi pe unii dintre dânşii,
Nemernicii care-i mănânc-averea.”
Aşa vorbi şi dete-n el cu varga,
Zbârci pe dânsul netezimea pielii
Şi capu-i dezgoli de părul galben.
Făcu ca trupul lui întreg să fie
Brăzdat ca de bătrân moşneag şi ochii, Frumoşi odată,-i înroşi cu totul;
L-acoperi c-o zdreanţă şi c-o haină
Slinoasă, jerpelită şi-nnegrită
De fum greţos. Pe urm-asupra-i puse
O blană rară-n păr, de cerb fugarnic Şi-i dete un toiag şi-o prăpădită
Ruptură de desagă înnădită
Cu baiere. Iar după ce-mpreună
Ei astfel se vorbiră, spre ţinutul
Dumnezeiesc, Lacedemonul, zâna
Purcese după fiul lui Ulise.
Cântul XIV
Pornind de la liman, sui Ulise
Pe un colnic de piatră prin pădure,
Spre culmea unde zâna-i semnuise
Că stă porcarul ce-avea grijă mare
De-avutul lui mai mult decât oricare Din robii care dânsu-i dobândise.
Îl nimeri-n pridvorul lui, pe unde Durase el acioală-mprejmuită
Cu zid înalt, rotată, mândră, mare
Pe loc învederat. După plecarea
Stăpânului şi fără de-ajutorul
Lui moş Laerte şi-al stăpânei sale,
Cu gard de spini, cu stane mari de piatră
El staulu-şi făcu, bătu în juru-i
Uluci de pari mai deşi, tăiaţi din miezul Stejarului, şi-nchipui coteţe
Douăsprezece-n staul lâng-olaltă,
Culcuşuri pentru porci, şi-n tot coteţul S-adăposteau câte cincizeci de scroafe Cu godăcei. În vremea asta vierii
Mâneau pe-afară mai puţini la număr; Se-mpuţinau fiind mâncaţi la mese
De peţitori. Le trimitea porcarul
Mereu pe cel mai gras din toată turma Şi-n totul mai erau la număr încă
