Nici două vite. Beau fără măsură,
De-i seacă vinul. Doar avea Ulise
Nespus de mult-avere, cât nu are
Nici un viteaz de pe uscatul negru
Şi chiar de prin Itaca. N-au atâta
Nici douăzeci de oameni laolaltă.
Dar eu pot să le-nşir: cirezi de vite Douăsprezece pe uscat şi turme
De oi şi porci la fel, ba şi de capre Răzleţe la păşuni. Le pasc păstorii
Şi simbriaşii. Iar aici în capul
Ostrovului pasc unsprezece turme
De capre-n totul. Ele sunt păzite
De oameni buni ce cară-n toată ziua
La peţitori o capră dintre cele
Mai grase care-o socotesc mai bună.
Iar eu aici păzesc şi apăr porcii
Şi-aleg frumos pe cel mai bun din turmă
Şi-l tot trimit la ei.” Aşa el zise.
Tăcut, Ulise tot mânca din carne
Şi lacom bea din vin şi sta pe gânduri Iscoditor cu mintea-i cum să piarză
Pe peţitori. Când el mâncă şi foamea Şi-o potoli, umplu păstorul cupa
Din care bea şi i-o direse plină.
El o primi, se bucură şi-i zise:
„Dar cine e, prietene, bărbatul,
De care spui c-atâta-i de puternic
Şi-avut, care te-a cumpărat pe tine
Şi zici că-n urmă se sfârşi în cinstea Lui Agamemnon? Spune-mi mie. Poate
Cumva-l cunosc, dacă-i aşa de mare.
Căci ştie Joe negreşit şi zeii
Ceilalţi de n-aş putea să-ţi dau de ştire De l-am văzut, că-s om umblat pe lume.”
Mai-marele păstorilor răspunse:
„Hei, moşule, oricine-acum să vie
Şi-oricât să fi umblat şi orice veste S-aducă despre el, tot nu-l va crede Nevasta şi feciorul lui Ulise,
Căci, nevoiaşi fiind rătăcitorii,
Tot mint aşa şi nu vor drept să spuie.
De vine vrun pribeag la noi în ţară, Se duce-ntins la doamna şi s-apucă
S-o-mbete cu palavre. Ea-l primeşte
Şi-l ospătează şi de toate-ntreabă,
Se vaietă şi-i curg din pleoape lacrimi, Cum face o femeie care-şi pierde
Bărbatul în străini. Chiar tu, bătrâne,
Ai ticlui degrabă o poveste, De-ai şti că-ţi dă un ţol şi-o haină
