Stau singur eu. Ori, dacă vrei mai bine Aşteaptă tu şi eu mă duc nainte.

Dar nu întârzia, să nu te vadă

Pe-afară cineva şi să te bată

Sau să te-alunge. Chibzuieşte bine.”

Răspunse multpăţitul crai Ulise:

„Doar ştiu şi eu şi cuget tot ca tine; Ci mergi nainte. Eu rămân pe-aicea,

Că-s învăţat la brânci şi la bătaie, Eu pot să rabd, că pătimit-am multe

Pe mare şi-n război. Şi asta una

Să fie pe deasupra. Nu se poate

Să înfrânez şi să ascund în mine

Cumplita foame blăstemată, care

Amar mai chinuieşte biata lume, Că pentru ea corăbii se-narmează

Şi mări străbat şi-aduc nenorocire

La neprieteni.” Astfel ei vorbiră.

Un câne tolănit atunci ridică

Urechile şi capul, bietul Argos

Al lui Ulise, -ogarul care-odată

El însuşi îl crescu, dar n-avu parte De dânsul, că plecase el la Troia.

Nainte vreme-l înhăitau bărbaţii

Cu ei ca să vâneze cerbi şi iepuri

Şi căprioare. Dar de când se duse

Stăpânul său, sta oropsit deoparte,

Culcat pe bălegarul care fuse

Naintea porţii aruncat grămadă

Din grajd de muli şi boi, până ce robi Să-l care apoi spre-a gunoi câmpia.

Acolo sta bătrânul câne Argos

Mâncat de jeg, de viermi şi de gângănii.

Dar cum simţi c-alăturea-i Ulise,

Clăti din coadă şi-şi bleji deodată

Urechile, dar nu putu să vie

Aproape de stăpânul său. Ulise,

Deoparte stând, o lacrimă îşi şterse Dar nu-l văzu deloc al lui tovarăş.

Apoi îndată începu să-ntrebe:

„Eumeu, aşa mă mir de bietul câne,

Că zace pe gunoi, căci tare-i chipeş.

Dar nu ştiu dacă el pe lângă asta

Mai fu şi iute de picior sau numai

Aşa un câne ca oricare altul,

Ce stă pe lângă mese şi pe care

Stăpânii-l ţin la ei de frumuseţe.”

Eumeu îl desluşi: „Este copoiul

Aceluia care-a murit departe.

De-ar fi rămas la trup şi-n hărnicie Precum era când l-a lăsat Ulise,

Pe loc te-ai fi uimit de repejunea

Şi de vârtutea lui. Că prin adâncul

Pădurii dese nu-i scăpa la goană

Nici-o jivină, că-n adulmec fuse

Neîntrecut. Acum însă nevoia

L-a copleşit că i-a pierit stăpânul

Pe loc străin, iar slugile n-au grija Şi ştirea lui. Că robii, când stăpânii Nu poruncesc, s-abat din calea bună, Căci Dumnezeu pe oameni îi despoaie