Adause-atuncea Eumeu porcarul:
„De-ar fi să-mi vie oaspe-aci, străine, Chiar altul mai nenorocit ca tine,
Tot nu mi-e dat să-l nesocot din parte-mi, Căci de la Joe sunt trimişi străinii Şi cerşetorii toţi, iar darul nostru, Cât de puţin, plăcut li-i lor, c-atâta Pot şerbii care tremură de-a pururi
Când poruncesc stăpânii noi. Că zeii Împiedică-nturnarea celui care
M-ar fi iubit din inimă pe mine
Şi m-ar fi înstărit, mi-ar fi dat casă, Pământ şi o femeie mult-peţită
Cum dă stăpânul voitor de bine
La sluga ce la lucru-i plin de râvnă
Şi-a cărei trudă Cel-de-sus o face
Cu spor să fie tocmai ca şi mie
În străduinţa asta-n care stărui
Şi pentru care foloseam atâta
De la stăpânul meu, de-aveam norocul
Să-mbătrânesc-aci. Dar el se duse, Pieri – mai bine-ar fi pierit sămânţa Elenii de istov, că multă lume
Mai potopi. Căci el plecă la Troia
Să lupte cu troienii întru cinstea
Lui Agamemnon.” Astfel zice dânsul
Şi-şi suflecă pe loc sub brâu veşmântul Şi merge printre cocini, unde-o droaie De porci erau închişi. Luând de-acolo Vreo doi, i-aduce,-i taie şi-i pârleşte Şi-mbucăţindu-i în frigări îi trece.
Şi rumenind apoi friptura toată,
O duce-ndată în frigări fierbinte
Şi-o-ntinde lui Ulise. Dup-aceea
Făină albă asupra ei presară
Şi toarnă vin desfătător în cupă,
S-aşază-n faţă-i şi, poftindu-l, zice:
„Te ospătează, oaspe, acum din carnea De porc ce-i dată slugilor s-o aibă, Căci porcii graşi îi papă peţitorii
Netemători de zei şi fără milă.
Dar zeii nu iubesc ticăloşia,
Ci tot ce-i drept şi toată omenia.
Vrăjmaşii chiar, când tabără-ntr-o ţară
Străină şi li-i dat de sus s-o prade, Corăbiile-şi umplu şi iau drumul
Napoi spre casa lor, însă li-i mare
Şi teama de cereasca răzbunare.
Ştiu doară peţitorii şi-auziră
Vreo veste de la zei despre Ulise
Că jalnic a pierit, de nu vor dânşii Să umble în peţit pe cale dreaptă
Şi nici napoi la casa lor să plece,
Ci-n toată tihna-i irosesc avutul
Cu totul fără cumpăt şi cruţare.
Că-n orice zi şi-n orice noapte dată
De Dumnezeu nu-njunghe numai una,
