Ca să te-mbraci. Ci pe Ulise cânii
Şi pasările repezi îl jupiră
Şi-i sfâşiară carnea de pe oase
Şi-acum e mort. Ori îl mâncară peştii Pe mare şi-osemintele-i acuma
Zac pe uscat sub prund acoperite.
Aşa pieri lăsând în urmă jale
La toţi ai lui şi mie mai cu seamă.
Căci n-oi mai nimeri stăpân ca dânsul De bun la suflet, orişiunde-aş merge, Chiar de m-aş duce la părinţi acasă
Pe unde sunt născut şi mă crescură
Săracii ei. Nu-i plâng aşa pe dânşii, Deşi doresc să-i văd, să fiu acolo
La mine-n ţară, cât mi-e dor de dusul Stăpân al meu Ulise, al cărui nume
Mi-e oarecum să-l spun, măcar că nu e De faţă el, căci mă iubea pe mine
Aşa de mult şi-avea de mine grijă.
Cinstit îmi e şi drag, deşi-i departe.”
Grăi atunci Ulise răbduriul:
„Prietene, fiindcă tu cu totul
Te-mpotriveşti şi zici că nu mai vine Şi eşti mereu necrezător, de-aceea
Cu jurământ şi nu aşa în dodii
Ţi-oi spune eu că va veni Ulise.
Să-mi dai şi-un aldămaş de veste bună: Cum dânsul va sosi la el acasă,
Îndată să mă-mbraci cu ţoale dalbe,
C-o haină şi-o manta. Mai înainte
Eu nu le voi, deşi mi-e grea nevoia.
Ca poarta cea din iad greţos mi-e omul Când minte nevoit de sărăcie.
Iau martor între zei pe tatăl Joe
Şi masa ospătoas-a lui Ulise,
Şi vatra lui, la care eu vin astăzi, C-aşa cum zic o să se-ntâmple toate.
Chiar estimp va veni Ulise-ncoace,
Pe la-nceput ori la sfârşitul lunii
Acasă va fi el şi pedepsi-va
Pe oricine îşi bate joc de fiul
Şi de soţia lui.” Eumeu răspunse:
„Nici eu plăti-voi buna ta vestire
Şi nici Ulise nu mai vine-acasă.
Ci bea-ţi în pace, moşule, potirul
Şi să vorbim de altele. De asta
Să nu mai pomeneşti, c-aşa mă doare
Când de stăpânul meu mi-aduci aminte.
Dar să lăsăm deoparte jurământul.
Dea Dumnezeu să vie el, slăvitul,
