De vrednicia lor pe jumătate,

Când ei ajung în stare de robie.”

Aşa vorbi. Apoi intră în curte

Şi merse drept la peţitori în sală.

Atunci lui Argos i-a fost dat să moară, Îndată cum pe domnul său văzuse

Întors la douăzeci de ani acasă.

Iar Telemah naintea tuturora

Zări prin sală cum venea porcarul

Şi repede-i făcu un semn poftindu-l.

Iar el în jur privind, luă un scaun

De pe la masă, unde fripturarul

Şedea şi împărţea fripturăria

La peţitori, când ei mâncau în sală, Şi scaunul îl puse-n faţa mesei

Lui Telemah şi s-aşeză pe dânsul.

Un crainic îi aduse o bucată

De carne şi din coş i-aduse pâne.

Curând apoi se strecură şi-Ulise

În chip de cerşetor bătrân şi jalnic, Proptit în băţ şi jerpelit în zdrenţe, Şezu la uşă pe un prag de frasin

Şi-aci se răzimă el de usciorul

De chiparos, pe care-odinioară

Cu meşteşug îl şlefui un meşter

Şi îl obli frumos pe ciripie.

Iar Telemah, dintr-un paner de pâne

Luând un codru şi friptură multă

Cât mânile-amândouă-i încăpură

Şi pe porcar poftind apoi la sine,

I-orândui aşa: „Tu astea dă-le

Străinului ce stă în prag şi-nvaţă-l Să umble el cerşind la fiecare

Din peţitori. Ruşinea-i nerozie

La nevoiaşi.” Îl auzi porcarul

Şi merse-apoi pe lângă el şi-i zise:

„Străine, acestea ţi le dă băiatul

Stăpânului şi el te mai învaţă

Să umbli şi să ceri la fiecare

Din peţitori, că zice că-i prostie Ruşinea la un om lipsit”. Ulise

Voios ură atunci: „Dă, Doamne Joe,

Ca Telemah să-mi fie între oameni

De-a pururi fericit, să-i fie toate

Dorinţele-mplinite”. Asta zise

Şi le primi cu mânile-amândouă,

Şi-n faţă-i jos le puse pe desagă,

Şi cât hori în sală cântăreţul,

El îmbuca mereu. Iar cum zângarul

Dumnezeiesc şi-a încetat cântarea,

Cinase şi Ulise şi-ncepură

Să lărmuie prin sală peţitorii.

Ivindu-se Minerv-atunci pe lângă

Ulise,-l învăţa bucăţi de pâne

S-adune de la domni, să vadă cine

Sunt buni şi drepţi şi care sunt nemernici, Deşi de moarte n-avea să mai cruţe