Să-mi dai măcar, deşi ai mult-avere”.

Aşa-l picni. Şi Antinou mai tare

Se îndârji şi crunt privind la dânsul, Aşa-i rosti cuvinte zburătoare:

„Tu n-ai să te mai cari de-aici cu buna, Obraznice, dacă mă-nfrunţi pe mine”.

Apoi luă un scăunel cu care-l

Izbi la dreapta-n spate pe la umăr,

Iar el rămase ţapăn ca o stană,

Că nu-l putu clinti din loc izbirea, Şi stând tăcut, clăti din cap şi-n sine Amar gândi. Se trase-apoi şi stete

Din nou pe prag, lăsă desaga-i plină

Şi zise peţitorilor, Ulise:

„Voi, peţitori ai preamăritei doamne, Cuvântul ascultaţi-mi. Vă voi spune

Ce mă învaţă inima din mine.

Doar nu-i atâta jalea şi mâhnirea

Când omul e lovit în bătălia

Ce-o duce pentru bunurile sale,

Cirezi de boi sau turme de oi albe.

Dar Antinoos mă lovi pe mine

Pentru un pântec păcătos şi-amarnic

Ce-aşa de rău mai chinuieşte lumea.

Dar dacă mai sunt zei şi zâne Furii

Şi pentru cerşetori, ajungă-l moartea

Pe Antinou nainte de nuntire!”

Dar Antinou Eupitianu-i zise:

„Stai şi îmbucă-n pace ori pleac-aiurea Străine tu, ca nu cumva-auzindu-ţi

Cuvintele, să mi te ia de labă

Sau de un crac voinicii şi prin casă

Târându-te să-ţi sfâşie tot trupul”.

Aşa răcni şi toţi peste măsură

Se înciudară şi ziceau din gură:

„Prietene Antinou, e o ruşine

Să dai aşa-ntr-un biet milog. El poate O fi vrun zeu ceresc. Adesea zeii

Ca oameni venetici şi-n multe chipuri Oraşele străbat şi cercetează

Ticăloşia şi dreptatea lumii.”

Aşa-i ziceau cu ciudă peţitorii;

El nu voia de vorba lor să ştie.

Iar Telemah simţi cum creşte-ntr-însul Nespusă-ndurerare, bătut fiindu-i

Părintele. Dar el din ochi nu scoase O lacrimă. Mocnind rămase-acolo,

Clăti din cap şi crunt gândi în sine.

Cum auzi-nţeleapta Penelopa

Că-n sala mesei fu lovit străinul,

Femeilor le zise: „Aşa pe tine,

O, Antinou, să te loveasc-Apollon!”

Adause Evrinoma: „Dacă zeii

Ne-ar împlini asupra lor blăstemul

Nici unul n-ar vedea ziua de mâne”.

Iar Penelopa-atunci urmă: „Bunico,

Ei toţi îmi sunt greţoşi, că pun la cale Ticăloşii. Dar mai ales hainul

De Antinou, ca moartea mi-i de negru.

Un biet străin milog colindă sala

Şi cere doar pomană de la dânşii