M-au dezbrăcat de mantie şi haină
Şi altele mi-au pus, nişte bulendre, Rupturile ce tu le vezi cu ochii.
Iar când spre seară-au fost aici pe câmpul Ostrovului cel limpede Itaca,
Ei cobză m-au legat c-o răsucită
Frânghie pe corabie şi-n grabă
Ieşind la ţărm s-au aşezat la cină.
Pe mine-apoi m-au dezlegat chiar zeii Uşor de tot. Şi după ce cu zdreanţa
Mi-acopăr capul şi de-a lungul cârmei Frumos cioplite mă cobor, mi-apropii De mare pieptul şi-o apuc de-a-notul Şi lopăţesc cu braţele-amândouă
Şi repede mă depărtez de dânşii
Şi ies pe mal. O iau la deal, pe unde
Era desişu-unei păduri frunzoase Şi-aci mă tupil şi mă culc. Cu grele Suspine ei umblară după mine.
Dar când văzură bine că-i zadarnic
De-a mai căta, la vas se-napoiară.
Uşor m-adăpostiră înşişi zeii
Şi mă luară apoi şi mă-ndreptară
Pe-aici la casa unui om cuminte,
Că-mi fuse dat să mai trăiesc pe lume.”
Eumeu îi zise: „Hei sărac de tine!
Că tare m-ai înduioşat, străine,
Cu de-amănuntul povestindu-mi mie
Cât ai răbdat şi pribegit. Dar vorba Ce-mi spui despre Ulise-mi pare goală
Şi nu te cred. De ce să minţi degeaba, Tu om bătrân? Ştiu bine eu că zeii
Nu suferă cu nici un chip să vie
Stăpânul meu; că-n luptă cu troienii El n-a căzut sau n-a murit la sânul
Prietenilor lui după-ncetarea
Războiului. Măcar atunci aheii
I-ar fi făcut mormânt, şi slavă mare Putea să lase el ca moştenire
La fiul său. Dar azi fără mărire
Vântoasele-l răpiră. Eu deoparte
La turme stau şi nu merg în cetate,
De nu cumva mă cheamă Penelopa,
Stăpâna mea-nţeleaptă, dacă-i vine
De undeva vreo ştire. Toţi în casă
Se pun atunci şi-ntreabă despre toate, Şi cei mâhniţi de lipsa-ndelungată
A craiului, şi cei voioşi c-au parte Nepedepsiţi de-avere. Însă mie
Nu-mi place să descos, să-ntreb pe nimeni De când m-a păcălit cu povestirea-i
Un om etolian care-omorâse
Pe un bărbat şi după ce pe lume
Nemernicise mult, veni la mine.
Eu îl primii cu drag. Dar el îmi spuse Că-n Creta l-a văzut pe crai, pe lângă
