Şi când de-ajuns mâncară şi băură,
Mesaulios luă rămăşiţa pânii,
Iar ei, sătui de pită şi friptură,
Cu toţii se grăbiră să se culce.
Veni o noapte aspră-ntunecoasă
Şi cerul tot ploua fără-ncetare
Şi vâjâia Munteanul, vânt puternic
Şi-n veci ploios. Ulise-ncepe vorba
Voios să-ncerce pe porcar, să vadă
De scoate el cumva şi-i dă sumanul
Ori va sili pe altul să i-l deie,
C-aşa de mult se îngrijea de dânsul:
„Ascult-acum, Eumee, şi cu toţii
Tovarăşi voi ceilalţi. Am să mă laud Cu ce-am să spun, că mă stârneşte vinul Zălud care şi pe-nţelept îl face
Să cânte fără cumpăt şi să râdă
Copilăros, să joace şi să-ndruge
Cuvinte ce mai bine-ar fi tăcute.
Odată însă ce-am deschis eu gura,
Nu pot s-ascund. Ah, cum nu-s încă tânăr Şi plin de vlagă cum am fost odată,
Când cetele mânarăm noi sub Troia
Şi le-ntocmirăm ca să stea la pândă!
În frunte-a fost Ulise, Menelàos
Şi eu al treilea. Ei aveau porunca .
Dar când sosirăm noi pe la cetate,
Sub zidu-nalt, ne tupilăm sub arme
Şi ne culcăm acolo, pe-mprejurul
Oraşului între hăţişuri dese, Prin stuhuri şi prin locuri mocirloase.
Bătu un crivăţ şi veni o noapte
De pomină, un ger; zăpadă rece
De sus ca bruma se lăsa de deasă
Şi ţurţurii sporeau de peste scuturi.
Dar toţi ceilalţi aveau suman şi haină
Şi liniştiţi dormeau cu spete-ascunse Sub pavăză. Eu singur la plecare
Lăsai la soţi sumanul meu ca prostul, Căci nu gândeam de loc să-mi fie rece Şi-naintai aşa numai cu scutul
Şi-ncins cu-a lui curea scânteietoare.
Dar când fu straj-a treia peste noapte Şi stelele-asfinţiră, eu cu cotul
Trezind de lângă mine pe Ulise,
Aşa-i zisei, el m-auzi deodată:
«Tu, fiu de viţă naltă al lui Laerte, Preaiscusite, meştere Ulise,
M-am dus pe copcă, frigul mă omoară
