Căci mintea-i se tot schimbă după ziua Ce-o luminează Cel-de-sus. Pe vremuri, Şi eu aveam noroc de toate-n lume,

Dar prea mult am năpăstuit pe alţii, Căci ascultam orbeşte de putere

Şi-n taică-meu şi-n fraţi mă bizuisem.

Să nu fie dar omul niciodată

Nedrept şi rău, ci-n sine să se-mpace Cu darurile ce-i făcură zeii.

Văd răul care-l fac şi peţitorii,

Cum prad-averea şi aduc necinste

Soţiei unui om care departe

De ţară şi de-ai lui nu cred să steie Prea mult; el e pe-aci, e foarte-aproape.

Dar Dumnezeu pe-ascuns să-ţi ducă paşii Spre casa ta, să nu dai ochi cu dânsul La-ntorsul lui încoace-n scumpa-i ţară, Că sfada dintre peţitori şi dânsul

Nu poate să se-ncheie fără sânge,

Când el s-ar furişa în casa asta.”

Aşa vorbi, stropi din vin şi cupa

Golind o-napoie lui Amfinomos,

Fruntaş de oameni, care-apoi se duse În sală trist. Tot da din cap, simţise Că nu-i a bine. Totuşi el de moarte

Nu fu scutit, că-l ferecă Minerva,

De-a fost răpus de suliţa şi braţul

Lui Telemah. Şezu el iar pe scaun

De unde se sculase din mulţime.

Atunci Minerva cea cu ochi albaştri

În minte puse fetei lui Icariu,

Mintoasei Penelopa, să s-arate

La peţitori să-i bucure mai tare,

De soţ şi fiu să fie preţuită

Mai mult ca înainte. Şi-ntr-o doară

Ea râse şi grăi: „Tu, Evrinomo,

Ca niciodată inima îmi cere

Să mă înfăţişez la ei, cu toate

Că-mi sunt nesuferiţi. Aş vrea eu totuşi La fiul meu să spun o vorbă bună,

Să nu se bage-ntr-una prin duiumul

De peţitori care grăiesc în faţă-i

Frumos şi-n dos îi cugetă pieirea,”

Iar chelăriţa Evrinoma-i zise:

„Copila mea, e drept ce-mi spui tu mie.

Te du şi spune şi nimic n-ascunde

La fiul tău. Ci-ntâi coboară-n baie

Şi unge-ţi tu obrajii cu miresme,

Să nu te duci cu faţa-aşa zoită

De plâns. Urâtă-i veşnica bocire.

Căci iată mare ţi-a crescut copilul, Aşa cum te-ai rugat de zei fierbinte Să-l vezi voinic pe el, mijindu-i barba.”

Răspunse înţeleapta Penelopa:

„Cu toată grija ta de mine, Evrinomo, Să nu mă sfătuieşti să merg la baie

Şi cu miresme să mă ung, că zeii

Din slavă frumuseţea-mi veştejiră,

De când bărbatul mi-a plecat pe mare.

Dar spune Ipodamiei să vie

Cu Autonoe ca să-mi steie-alături

Când voi intra la peţitori în sală,

Că singură între bărbaţi să intru

Ruşine mi-i.” Aşa vorbi, şi baba Prin curte merse ca să dea de ştire