Cântul XV
Minerv-atunci se coborî în largul
Lacedemòn la fiul lui Ulise
Ca să-i aduc-aminte, să-l îndemne
Napoi să plece-acasă. Şi zeiţa
Găsi pe Telemah şi pe-al lui Nestor
Fecior dormind într-un pridvor la curtea Lui Menelau slăvitul. Numai fiul
Lui Nestor moleşit dormea în tihnă;
Pe Telemah somn dulce nu-l mai prinse, Trezit fiind în umbra nopţii nalte
De-a tatălui său grijă. Stând aproape, Minerva cea cu ochi albaştri-i zise:
„Nu-i bine-acum, o, Telemah, departe De casă să te porţi, să laşi pe-acolo Şi averea-ţi şi bărbaţi fără ruşine.
Mă tem că ţi-or mânca averea toată
Şi-or împărţi-o între ei, şi drumul
Ţi-ar fi-n zadar. Deci hai mai iute cere Lui Menelau viteazul să te lase
Să pleci, ca tot să mai găseşti acasă
Pe maica-ţi neasemuită. Află
Că o silesc şi tatăl său şi fraţii
Să ia de soţ pe Evrimahos, fiindcă
E cel mai darnic peţitor şi-ntrece
Pe toţi cu zestrea-i dată. Mi-e ca dânsa Să nu-ţi ia peste voia ta de-acasă
Ceva din bunuri. Ştii cum e femeia,
Ea caută mai de folos să fie
La casa celui care-o ia pe dânsa
Şi nici nu vrea să ştie, nici îi pasă
De răposatu-i soţ şi de copiii
Născuţi nainte. Du-te dar şi-ncrede
Averea ta femeii care-ţi pare
Că-i cea mai cu credinţă, pân’ce zeii Ţi-or scoate-n cale vrednica soţie.
Mai am încă un sfat să-ţi dau, ia seama.
Pe la strâmtoarea cea dintre Itaca
Şi stâncile din Samos stau la pândă
Fruntaşii peţitori ca să te-omoare
Nainte de sosirea ta în ţară.
Dar nu cred c-au să poată, ba pământul Îi va-nghiţi pe ei, pe ticăloşii
Ce-ţi toacă moştenirea. Deci abate-ţi Corabia cea bună de la malul
Ostroavelor, călătoreşte noaptea.
Prielnic vânt îţi va sufla din urmă
Un zeu care veghează şi te-ajută.
Când vei sosi la malul ţării tale,
Corabia şi oamenii sloboade-i Să meargă spre cetate, tu ia drumul
