Iar chibzuitul Telemah răspunse:
„Mărite doamne-Atride Menelaos,
Voi să mă-ntorn acum la mine-acasă,
Căci la plecare nu lăsai pe nimeni
De pază pentru bunurile mele.
Mă tem că tot umblând să-mi cat pe tata, Să nu pier însumi eu, sau de la mine Din casa mea tot rostul să nu-mi piară.”
Cum auzi acestea, Menelaos
Nevestei şi femeilor deodată
Orândui s-aşeze-ospăţ în sală
Din ce aveau de-ajuns păstrate-n casă.
Sculat din pat, veni atunci la dânsul Eteoneu, feciorul lui Boetos,
Căci el şi-avea şederea mai aproape.
Pe dânsul îl grăbi s-aprindă focul,
Să frigă carnea; sluga se supuse.
Şi el se pogorî într-o cămară
Cu bun miros, nu singur, ci-mpreună
Cu fiul Megapent şi cu Elena.
Sosind pe unde-avea el lucruri scumpe, Atrid luă dintre odoare-o cupă
Cu două toarte; fiului său spuse
Să ia un vas de-argint. Elena stete
Pe lângă lăzi, pe unde-au fost tot felul De ţesături, cu mâna ei lucrate.
Dintr-însele luă atunci ea, zâna Între femei, o pânză, cea mai mare
Şi mai frumoasă în alesătură,
Şi care strălucea ca un luceafăr
Şi se afla sub clit în fundul lăzii.
Ei merseră prin casă dup-aceea
La Telemah, şi-i zise Menelaos:
„Dea Dumnezeu, o, Telemah, să-ţi fie Întoarcerea cum o doreşti din suflet!
Din câte-odoare am la mine-n casă
Ţi-oi face darul cel mai scump şi mândru: Acest ulcior lucrat cu măiestrie,
Întreg de-argint cu buzele-aurite,
Lucrarea lui Vulcan. Mi-l dete mie
Fedim războinicul vestit şi craiul
Sidonului, când eu trecui pe-acolo
La-ntorsul meu. Cu drag ţi-l dărui ţie.”
Zicând aşa el îi direse cupa
Cu două torţi; voinicul Megapentes
Îi puse-n faţă-i aducând luciosul
Ulcior de-argint. Elena-mbujorata
S-apropie de el cu ţesătura
