Ca un copil al său de Penelopa,

Ba-i da de toate şi-i făcu pe placu-i, Şi totuşi ea mâhnirea Penelopei

Nesocotea şi se ţinea într-una

Cu Evrimah şi se iubea cu dânsul.

Aşa-l certa Melanto pe Ulise

Şi-l ocăra: „Sărace, tu, străine,

De bună seamă eşti smintit, de nu vrei Să mergi la han sau poate la vrun faur Ca să te culci şi-mi stai aici şi-mi dondăi Aşa cutezător între mulţime

Şi de nimic nu-ţi pasă şi de nimeni.

La cap ţi se sui pesemne vinul

Ori eşti din fire-aşa, de ţi-i vorbirea În bohote. Ori ţi-ai ieşit din sine, Că l-ai bătut pe cerşetorul Iros?

Dar mi-i să nu se scoale vreun altul Asupra ta mai mare decât Iros

Să-ţi dea în cap mai zdravăn, să te-alunge Din sala asta potopit de sânge.”

Pieziş privind la ea, grăi Ulise:

„Neruşinato, merg să-i spun îndată

Lui Telemah de-obrăznicia asta;

Aici pe loc bucăţi o să te taie.”

De-ameninţarea lui se speriară

Femeile şi prin odăi fugiră.

Slăbiseră-n genunchi de frică toate

Gândind că el vorbise cu-nadinsul.

Stătu atunci în locul lor Ulise

Pe lângă făclierele arzătoare

Şi lumina privind la toţi bărbaţii.

Dar altele i se-nvârteau în minte,

Gândiri ce-aveau să fie împlinite.

Iar pe trufaşii peţitori Minerva

De loc nu-i mai lăsa să înceteze

Cu-amarnicele lor jigniri, ca astfel Tot mai adânc să-l doară pe Ulise.

Deci Evrimah, feciorul lui Polibos,

Ia cel dintâi cuvântul între dânşii

Să-ntarte pe viteaz şi face hazul Tovarăşilor lui: „Luaţi aminte,

Voi, peţitori ai preamăritei doamne, Să spun ce-n minte mi-a venit. Sosirea Acestui om la curtea lui Ulise

Nu-i peste voia zeilor. Lumina

De torţe vine parcă de la dânsul

Şi de la capul lui, că n-are bietul

Un păr în cap.” Apoi către Ulise

El cuvânta: „Străine, vrei la mine

Argat să fii, de te-aş lua în fundul Moşiei mele, că-ţi va fi simbria

De-ajuns, să-mi faci acolo nişte garduri Şi să-mi sădeşti copaci? Ţi-aş da de hrană

Pe-un an întreg, ţi-oi da şi-mbrăcăminte, Sandale să te-ncalţi. Dar tu la rele Te-ai nărăvit şi n-o să ai plăcere

La lucru să te pui, că vrei prin lume Să umbli ca un cerşetor, să-ţi ghiftui Nesăţiosul pântece.” Ulise

Cel iscusit aşa i-a-ntors cuvântul:

„Hei, Evrimah, că nu e sfada noastră

Pe la cositul ierbii primăvara,

Când ziua-i lungă, eu să am o coasă

Cu şart încovoiată şi tu alta

La fel şi-atunci să ne fi pus la lucru Pe nemâncate până la-nnoptare,

C-am fi avut destulă cositură.

Ori boi să fi mânat, jugari de frunte, Tot mari şi aprigi şi sătui de hrană, De-o vârstă şi-o putere, tari ca piatra, Pe un pământ de patru fălci, cu glie Uşor de-arat, să fi văzut atuncea

De pot să trag eu brazde necurmate.