Căci n-am sumanul; mă împinse naiba
Să viu aşa-mbrăcat numai c-o haină,
Nu-i chip de-acuma să mai scap cu zile».
Aşa-i zisei, iar el, ca om destoinic La sfat şi-n luptă, iscodi un mijloc Pe loc şi-ncet îmi zise: «Taci acuma, Să nu te-audă careva de-ai noştri ».
Apoi grăi, în cot proptindu-şi capul:
«Prieteni, ascultaţi. Veni la mine,
Pe când dormeam, un vis de sus. Căci tare De tabără ne-am depărtat. Deci meargă
Să spuie cineva lui Agamemnon,
Păstorul oastei, să trimită oameni
Mai mulţi.» Cum zise el, şi sare Toas, Al lui Andrèmon fiu, grăbit şi scoate Sumanul porfiriu şi dă o fugă
Spre tabără. Eu bucuros iau straiul
Lui Toas şi mă culc şi-adorm sub dânsul În tihnă până-n ziuă. Cum nu-s tânăr Şi zdravăn ca atunci! Mi-ar da, vezi bine, Un ţol vreun porcar din cei din staul Din dragoste şi cinste pentr-un astfel De om voinic. Acum însă cu toţii
Mă nesocot, căci port rupturi pe mine.”
Eumeu îi zise: „Moşule, vorbit-ai
Frumos de tot; nimica fără cale
Şi de prisos n-ai spus. Avea-vei dară
Şi haine ce pofteşti şi toate cele
Ce se cuvin unui sărman ce vine
Jăluitor. Dar mâne dimineaţă
Din nou rămâi cu zdrenţele pe tine.
Căci n-avem multe haine-aici şi sarici De primenit; tot insul are una.
Dar las’ că vine fiul lui Ulise
Şi el îţi dă şi sàrică şi haină
Şi are să te-ndrepte unde-ţi place.”
Şi după ce vorbi aşa, se scoală
Şi pe la vatră aşază pat şi-aşterne
Deasupra-i blăni de capră şi de oaie, Şi-Ulise-n pat se culcă; peste dânsul, Porcarul zvârle-un ţol mai gros şi mare Ce el l-avea de schimb pe vreme aspră.
Aşa dormi Ulise şi pe-aproape
Dormiră şi ceilalţi păstori mai tineri.
Porcarul însă nu vru să se culce
Pe stratul lui, departe de-a lui turmă, Ci merse-afară înarmat să doarmă.
Se-nveseli Ulise, că de-avutu-i
Căta porcaru-n lipsa lui de-acasă.
Întâi îşi prinse sabia-ascuţită
Pe umerii vânjoşi, apoi îşi puse
Sumanul gros şi bun la vânt, şi-asupra-i Cojoc de capră mare şi-ncălată,
Apoi luând o lance ţuguiată,
Cu care s-apăra de câni şi oameni,
El merse să se culce unde porcii
Dormeau sub stânci, la loc ferit de Crivăţ