Şi zor la slugi să vie la crăiasa.

Minerva-atunci a pus la cale alta:

Somn dulce-asupra fetei lui Icariu

Ea revărsă, de adormi culcată

Şi toate-ncheieturile-i slăbiră

Pe loc deodată-n patu-i. Zâna-ntr-asta O-mpodobi cu daruri fără moarte,

Ca astfel ea pe-ahei să-nminuneze.

Lău întâi obrazu-i dalb cu mirul

Dumnezeieştei frumuseţi, cu care

Se unge înstemata Citereia,

Când merge ea la hora fermecată

A graţiilor. Şi-i făcu făptura

Mai mare şi mai plină şi mai albă

Ca fildeşul. Apoi plecă Minerva.

Veniră odăiaşele din curte;

Tot vorovind, din somn o deşteptară.

Ea şterse-atunci cu mâna ei obrajii

Şi zise-aşa: „O aţipire blândă

Mă-nvălui pe mine greu cercata.

Ah, de mi-ar da Diana preacurată

Acum pe loc o moarte-aşa de lină

Să nu mai plâng, să nu-mi mai mistui veacul De dorul unui soţ cu-atâtea daruri,

Că nu e altul într-ahei ca dânsul.”

Rostind acestea, doamna se coboară

Din casele-i de sus strălucitoare.

Nu-i singură, urmată e de două

Femei însoţitoare. Cum ajunge

La peţitori podoaba de femeie,

Stătu pe pragul sălii măestrite,

C-un luciu văl acoperindu-şi faţa;

Alături stau femeile-i cinstite.

Pe loc slăbiră în genunchi bărbaţii, Cuprinşi fiind de farmecul iubirii

Şi toţi doreau s-o aibă de soţie.

Dar ea lui Telemah rosti cuvântul:

„N-ai minte şi pricepere deplină,

O, Telemah. Erai copil tu încă

Şi tot mai bine judecai cu mintea.

Acum eşti mare-n floarea tinereţii,

Şi un străin de ţi-ar vedea statura Şi frumuseţea, te-ar ţinea de fiul

Unui bărbat ferice, şi n-ai totuşi

Priceperea şi mintea cuvenită.

Ce-i asta care s-a-ntâmplat la curte?

Să laşi pe-acel străin să fie astfel Batjocorit? Ce hulă şi ruşine

Te-aşteaptă-n lume, dacă tot străinul Venit în casa noastră o să pată

O înfruntare-aşa de dureroasă.”

Dar socotitul Telemah răspunse:

„De-a ta, mânie, o , mamă, nu mă supăr.

Dar eu pricep şi văd în toate cele

Ce-i bun şi rău. Eram copil nainte,

Dar nu pot toate să le văd temeinic.