Cu-arama nemiloasă şi ruşinea

Ţi-o va stârpi şi o va da de crudă

S-o-nhape cânii.” Asta el îi zise

Şi-un tremur şi mai straşnic îl cuprinse Pe cerşetor. Îl duseră la mijloc

Şi braţele-amândoi îşi ridicară.

Atunci Ulise cugetă în sine,

Sau să-l izbească greu ca el să cadă

Nensufleţit, sau blând numai lovindu-l Să-l lase jos lăţit. Şi mai cu cale-i Păru să-i dea o blândă lovitură,

Ca nu cumva să-l bănuiasc-aheii.

Când braţele amândoi nălţară, Iros

Lovi în umăru-i cel drept, Ulise

Ghionti în ceafă-i, sub ureche, osul Îi zdrumecă, de-l podidi pe gură

Un sânge roşu şi bufni deodată

Lungit în praf, de-i clănţăniră dinţii Şi din picioare bocănea pământul.

Cu braţe-ntinse peţitorii mândri

Râdeau să moară. Şi luând Ulise

Pe Iros de picior prin tindă-l duse

Vintriş în curte la pridvorul porţii.

Şi-acolo-l răzimă de zidul curţii,

Îi puse-n mână un toiag şi-i zise:

„Aici să şezi şi să păzeşti ograda

De câni şi porci. Nu face pe stăpânul Cu cerşetorii şi străinii, scârbo,

Ca să n-o paţi mai rău.” Aşa el zise Şi-şi aruncă pe umere desaga-i,

Ruptura lui cu băieri răsucite.

Se-ntoarse şi din nou pe prag se puse.

Iar peţitorii toţi intrară-n sală,

Râdeau cu poftă şi-l primeau zicându-i:

„Să-ţi dea, străine, Joe şi toţi zeii Ce tu doreşti mai mult şi-ţi place ţie, Că-l înţercaşi de la cerşit în lume

Pe-acest nesăţios. Noi peste mare

Curând l-om mătrăşi pe la Ehetos,

Cumplitul crai schiloditor de oameni.”

Aşa vorbiră dânşii, iar Ulise

Se bucură de vorba ce-auzise

Şi Antinou îi puse-o burtă mare

Cu sânge şi grăsime împănată.

Iar Amfinom luând de prin panere

Vro două pâni, le dete lui şi-i zise Urând aşa cu un pahar de aur:

„Noroc, străine taică! Să dea Domnul Să fii ca mâne fericit, că multe

Sunt relele ce astăzi te apasă.”

La asta i-a răspuns aşa Ulise:

„O, Amfinom, tu prea îmi pari cuminte.

Aşa ţi-a fost şi tata, c-auzit-am

De numele-i frumos, că fost-a Nisos

Dulichianul bun şi-avut. Dintr-însul Tu eşti născut şi pari un om temeinic.

De-aceea-ţi spun, ia seama şi ascultă: Din tot ce-n lume mişcă şi răsuflă,

Nimic mai şubred pe pământ ca omul.

Nu crede el c-are să dea vrodată

De rău până ce zeii-i dau norocul

Să-i meargă toate-n plin şi-i pot genunchii.

Iar când trimit răstrişti asupra-i zeii, Le rabdă el pe vrute, pe nevrute,