Şi le păstrăm de cină. Care-acuma
Din doi va dovedi şi-o fi mai tare,
Să vie să-şi aleagă din bucate
Oricare parte-ar vrea, şi numai dânsul Va rămânea mereu cu noi la masă
Şi n-om lăsa pe alt orbeţ să vie
Pe-aicea la cerşit.” Aşa le zise
Şi vorba lui plăcu. Atunci Ulise
Cel iscusit, şurubărind cu mintea,
Luă cuvântul: „Dragii mei, nu poate
Un om bătrân topit de suferinţe,
C-un tânăr să dea piept. Însă mă-mpinge Haina foame să-mi găsesc sfârşitul
În pumni aci. Dar faceţi-mi nainte
Cu toţii mare jurământ că nimeni,
Pe Iros părtinind pe nedreptate,
Nu-ntinde mâna spre-a lovi în mine,
Ca astfel un potrivnic să mă-nvingă.”
Şi toţi jurară cum ceru Ulise.
Şi după ce rostiră jurământul,
Grăi din parte-i Telemah: „Străine,
De te îndeamnă inima şi firea
Viteaz-a ta pe-acest calic să-nlături, Să nu te temi de nimeni dintre-aheii Ce sunt de faţă. Cine te-ar atinge
S-ar bate cu mai mulţi, că eu sunt gazda Şi-apărătorul tău. Şi sunt cu mine
Fruntaşii Antinou şi Evrimahos,
Doi oameni cumsecade.” Aşa el zise
Şi se-nvoiră toţi. Atunci Ulise
Cu zdrenţele se-ncinse pe la mijloc
Şi dezgoli el coapse mari şi mândre
Şi pieptul, umeri laţi, vânjoase braţe.
Minerva sta pe-aproape şi-l făcuse
Mai împlinit. Şi foarte se mirară
De dânsul peţitorii toţi. Şi unul
Zicea privind pe altul mai de-aproape:
„Biet Iros şi-a făcut de cap el singur.
Ia vezi acest moşneag ce pulpi arată
De sub bulendre!” Astfel cuvântară,
Şi inima lui Iros peste seamă
Se tulbură. Dar slugile cu sila-l
Încinseră şi-l duseră la harţă
Aşa cum fu cuprins de-nfiorare,
De-i tremura chiar carnea de pe dânsul.
Dar Antinou se şi grăbi să-l certe:
„Gămanule, de n-ai fi fost mai bine
Sau nu te-ai fi născut, dacă te sperii Şi prea de tot te temi de-un om ca dânsul, Moşneag cum e, topit de suferinţe.
Dar una-ţi spun şi iute-are să fie
Aşa cum zic. Dacă te bate acesta
Şi-o fi mai tare, te-oi zvârli pe-o navă
Şi te-oi trimite-ndată peste mare
În ţara lui Ehetos, domnul care
E pacostea oricărui om din lume,
Urechile şi nasul o să-ţi taie
