Căci tot nu mă scuti nenorocirea –
Din cap scosei îndată coiful mândru, Şi scutul de pe umere şi lancea
Din mână lepădai, mersei în faţa
Telegii împăratului, genunchii-i
Prinsei şi-i sărutai, iar el de mine Se îndură şi mă feri de moarte
Şi mă pofti să şed în car şi-acasă
Mă duse pe când eu plângeam cu lacrimi, Dar mulţi de-ai lui năval-au dat la mine Cu lăncile şi-au vrut să mă omoare,
Nebuni de ciudă, însă împăratul
I-a-ndepărtat, căci se temea de Joe
Ocrotitor de oaspeţi, care vajnic
Se mânie când vede răutatea.
Eu şapte ani atunci stătui acolo
Şi printre egipteni avere mare
Mi-agonisii, căci toţi îmi dau de toate.
Dar când sosi şi m-apucă şi anul
Al optulea, atunci veni la mine
Un mincinos fenician, un şoltic
Ce multe rele mai făcu la oameni.
Şi el, mehenghi amăgitor mă duse
Cu dânsul în Fenicia, pe unde
Şi-avea el casa şi-ale lui. Acolo
Mai petrecui un an întreg la dânsul.
Când zilele şi lunile trecură
Şi vremile se perindară-n cursul
Acelui an, el ticlui minciună
Şi mă sui-n corabie pe mare
Spre Libia, ca eu o-ncărcătură
Să duc cu el, ci doar ca să mă vândă
Pe preţ mai bun pe mine. De nevoie
Mersei cu el pe vas, cu tot prepusul, Iar vasul pe vânt bun de miazănoapte Plutea frumos în larg deasupra Cretei, Dar Cel-de-sus îi soroci pieirea.
Deci cum în urmă noi lăsarăm Creta
Şi nu se mai zărea vro altă ţară,
Ci numai cer şi mare, iată Joe
Un nor întunecos atunci trimise
Deasupra năvii noastre şi noianul
Se înnegri sub el. Deodată Joe
Tunând trăsni corabia ce-ntreagă
Se zgudui lovită de-al lui trăsnet
Şi-o răzbătu duhoare de pucioasă .
Toţi oamenii se răsturnară-n apă
