Pe nici un peţitor. Şi el purcese
Din dreapta fiecăruia să ceară
Şi mâna şi-o întinse la tot insul,
De parc-a fost milog de multă vreme.
Iar ei îl miluiau şi-i dau pomană,
Dar se uitau nedumeriţi la dânsul,
Se întrebau dar cine-o fi, de unde
Să fi venit? Iar Melanteu le zise:
„Voi, peţitori crăiesei preacinstite, Să ascultaţi să spun cine-i străinul.
Pe dânsu-l colăci pe-aici porcarul,
Dar nu ştiu bine din ce neam se trage.”
Iar Antinou îndată pe-Eumeos
Îl dojeni: „Cumetre, tu, porcare,
Ce l-ai cărat pe-acesta în cetate?
Doar n-avem noi destui calici şi scârbe De cerşetori, a meselor năpastă?
Ori nu socoţi destul c-atâţia oameni Mănânc-aci de la stăpân averea
Şi mi-ai poftit încoace şi pe-acesta?”
Lui Antinou aşa-i plăti Eumeos:
„Tu, Antinou, cât eşti de domn şi mare, Tot n-ai vorbit frumos. Dar cine merge De capul lui să cheme de pe-aiurea
Un om, de nu-i în slujba obştii
Cum e un vraci, un ghicitor, un meşter Zidar, un cântăreţ care desfată
Pe toţi cu viersul lui? Numai aceia
Pe tot pământul sunt poftiţi de oameni, Ci nimenea pe un milog nu-l cheamă
Să stea pe capul lui. Dar tu de-a pururi Eşti cel mai aspru între domni aicea Cu oamenii din casa lui Ulise
Şi mai dihai cu mine. Însă mie
De fel nu-mi pasă până ce viază
La curte înţeleapta Penelopa
Şi Telemah cel arătos ca zeii.”
Dar Telemah îi zise: „Taci din gură
Şi nu-i răspunde tu cu vorbă multă,
Că-i datina lui Antinou, amarnic
Să ne jignească tot cu vorbe grele
Şi asupră-ne s-asmuţe şi pe alţii”.
Apoi spre Antinou se-ntoarse dânsul:
„O, Antinou, întocmai ca un tată
De fiul său tu îngrijeşti de mine
Când stărui ca acest străin să fie
Gonit de-aici cu sila. Dar de asta
Ferească Domnul! Ia tu de la masă
Şi dă-i de toate lui. Eu n-am să-ţi bănui, Ba chiar te şi îndemn. Şi despre asta Să nu te temi de mama, nici de vruna Din roabele din casa lui Ulise.
Dar alta ai pe suflet: vrei mai bine Decât să dai, să te îmbuibi pe tine.”
Dar Antinou lui Telemah răspunse:
„Ce spui tu, Telemah, aşa cu ifos
Şi scos din fire. De i-ar da cu toţii Cât eu îi dau, el ar putea departe
De-aici trei luni întregi să ţie casă.”
Aşa-i grăi. Şi apucând deodată
Un scăunaş pe care el sub masă,
Când ospăta, ţinea picioare dalbe,
I-l arăta ameninţând. Dar domnii
Ceilalţi cu toţii deteră pomană,
