Cu sila din avutul altor oameni.”

Aşa vorbi. Se bucură Ulise

Că ea-i smomea spre dânsa pentru daruri Şi-i prilostea cu vorbe unse-n miere, Dar ce gândea era cu totul alta.

Iar Antinou Eupitianul zise:

„Tu, fiic-a lui Icariu, Penelopă

Cuminte, numai să primeşti tu daruri Cu care vor să te cinsteasc-aheii.

Nu-i bine să-i respingi. Noi nu vom merge Napoi pe la moşie, nici aiurea,

Nainte de-a te mărita cu unul

Dintre ahei, mai osebit în toate.”

Acestea zise Antinou. Şi spusa -i

Plăcu la toţi. Trimise fiecare

Pe câte-un om ca să-i aducă daruri.

Aduse Antinou o rochie mare

Cu-alesături de-o frumuseţe rară.

Douăsprezece sponci avea de aur

Şi toate potrivite. Aduse-ndată

Şi Evrimah o salbă măestrită

De aur care avea-mbinate boabe

De chihlimbar ca razele de soare,

Aduse sluga lui Evridamante

Cercei cu câte trei bogate pietre,

Din care strălucea o frumuseţe,

De la Pisandru, fiul lui Polictor,

I-aduse sluga un gherdan, podoabă

Nespus de mândră. Astfel fiecare

I-aduseră câte un dar aheii.

Apoi la dânsa se sui ea, zâna

Între femei, şi fetele-mpreună

Păşind purtau comoara dăruită.

Atunci s-au pus să joace peţitorii,

Să cânte viers fermecător, şi astfel Se desfătau. Ei aşteptară până

Pe înserat. Şi când erau în toiul

Petrecerii, veni amurgul serii.

Şi-ndată trei luminători în sală

Au aşezat spre-a lumina-ncăperea

Şi-n jurul lor au pus grămezi de lemne De mult uscate, despicate proaspăt,

Şi facle între ele. Şi lumină

Făceau pe rând la făcliere-n sală

Femeile în casa lui Ulise.

Dar el le zise lor atunci: „Voi, roabe A domnului cel dus de mult Ulise,

Duceţi-vă-n odăi unde-i mărita

Crăiasă, toarceţi lângă ea cu furca

Şi-o-nveseliţi cu scărmănatul lânii

Şezând în casă. Aici în locul vostru Voi face eu lumină tuturora.

De vor s-aştepte ei chiar până-n ziuă, Eu n-oi slăbi, că multă mi-i răbdarea.”

Aşa Ulise cuvânta, iar ele

Râdeau şi se uitau una la alta.

Dar rău îl cicălea îmbujorata

Melanto, a lui Doliu fată, care

Fusese îngrijită şi crescută