Şi de la dreapta lui zbură un vultur Ţinând în gheare-un alb gâscan nămornic Şi blând, răpit de undeva din curte.
Bărbaţi, femei îl urmăreau pe vultur Cu ţipete, dar el în zbor din dreapta S-apropie de gloată, dete fuga
Naintea telegarilor. Voinicii
Se-nveseliră, cum văzură asta,
Şi prinseră curaj. Luă cuvântul
Şi întrebă întâi Nestorianul:
„O, doamne Menelaos, oare nouă
Ni-i semnul arătat de sus, ori ţie?”
Stătu puţin pe gânduri domnitorul
Ca el, luând aminte, să răspundă
Mai nimerit. Dar i-apucă nainte
Elena cea cu straiul lung şi zise:
„Luaţi aminte; voi ghici cum zeii
Mă-nvaţă şi cum cred c-are să fie.
Cum vulturul ce vine de pe plaiuri Pe unde e născut şi-şi are puii,
Răpi gâscanul cel crescut în curte,
Aşa Ulise, după multe patimi
Şi pribegii, acasă se va-ntoarce
Şi crunt plăti-va. Oare şi acuma
E poate-n casa lui şi-urzeşte moarte La peţitorii toţi.” Grăi la asta
Cumintele fecior al lui Ulise:
„Aşa să dea Olimpianul, soţul
Junonii, care bubuie-n văzduhuri!
Eu ţie-atunci m-oi închina acasă
Ca la un Dumnezeu.” La vorba asta
El dete bici la cai, şi ei de-acolo
Spre câmp luară fuga prin cetate,
De râvn-aprinşi. Şi cât e ziua hamul Şi-l clătinară-n trapul lor nainte.
Iar când apuse soarele şi-amurgul
Umbrise toate căile, sosiră
În Fera-acasă la Diocle, fiul
Lui Orsiloh, născutul din Alfeos.
Acolo înnoptaseră şi gazda
Le dete daruri scumpe de-ospeţie.
A doua zi când zorile-nzoriră
Trandafirii, ei înhămară caii
Şi carul împestriţat apoi suiră,
Trecură-ndată poarta cu pridvorul
Răsunător şi caii şfichiuiră,
Iar ei zburară plini de voie bună.
