O blană peste el, să stea de vorbă

Cu mine-aici străinul, să m-asculte, Că vreau să-l mai descos.” Aceasta-i zise Şi slug-aduse repede un scaun

Cu şart strunjit şi-asupra-i puse-o blană, Pe care-apoi se aşeză Ulise

Şi începu a-l iscodi crăiasa:

„Străine,-ntâi am să te-ntreb de unde Şi cine eşti? Şi unde ţi-i oraşul

Şi-ai tăi părinţi?” Răspunse-aşa Ulise:

„Femeie, nici un om din largul lumii Nu poate să te-nvinuie pe tine:

Slăvitu-ţi nume pân’ la cer ajunse

Ca slava celui mai ales şi vrednic

Stăpânitor care, în veci cu teamă

De cei-de-sus, domnind peste mulţime De oameni tari, s-arată-n cârmuire

Dibaci şi drept. Sub el pământul negru Dă grâu şi orz şi pomii gem de roadă, Şi vitele se înmulţesc, şi marea

Dă peşte mult şi-i fericit poporul.

Mă-ntreabă deci în casa ta de toate, Dar nu de neamul meu şi de-a mea ţară, Ca nu cumva, de ele pomenindu-mi,

Să fiu cuprins mai tare de mâhnire.

Că prea sunt greu lovit şi nici se cade Să stau bocind şi tânguind în casa

Unui străin. Urât e să te vaieţi

Necontenit. Şi mi-e că poate astfel

Voi supăra pe-o slugă sau pe tine

Şi socoti-vei c-am băut; de-aceea

Mă-neacă plânsul.” Zise Penelopa:

„Tot darul meu, mândreţea şi făptura, Străinule, mi le topiră zeii,

De când s-au dus spre Ilion aheii

Cu care-a fost şi soţul meu Ulise.

O, de-ar veni el, paznic vieţii mele, Mi-ar fi mai mare, mai frumoasă slava!

Dar azí tânjesc amar, c-atât de multe Nevoi ursit-asupra mea trimise.

Toţi tinerii fruntaşi de prin ostroave, Din Same, din Dulichiu, din Zachintos Cel păduros, precum şi toţi mai-marii Din ţara noastră limpede Itaca,

În butul meu mă cer şi-mi storc averea De-aceea nu mai pot căta de oaspeţi, De rugătorii de-adăpost, de crainici, Ai obştii slujitori. Şi-n veci mă mistui De dorul lui Ulise. Peţitorii

Zoresc nuntirea, eu i-amân şi-nchipui Înşelăciuni. Întâi un zeu îmi dete

În minte să încep o ţesătură.

Şi-ndată eu la stative-n cămară

M-am pus să ţes o pânză foarte lungă

Şi gingaşă, iar lor le-am zis în urmă: Voi, tineri peţitori ai mei, acuma,

Când răposat e soţul meu Ulise,

Mai aşteptaţi şi nu daţi zor cu nunta, Să isprăvesc întâi această pânză,

Să nu se mai destrame urzitura,

Că vreau să fie giulgiul lui Laerte, Când nemiloasa moarte o să-l culce,

Ca nu cumva femeile-aheene

Să aib-alean pe mine, că din parte-mi Fu socrul meu nepânzuit la moarte,

Când el agonisi atâta-avere.

Aşa le-am zis şi dânşii mă crezură.

Eu ziua tot lucram la pânzătură, Dar peste noapte, la lumina torţei,

Eu deşiram tot ce lucrasem ziua.

Aşa-i tot amăgii trei ani de-a rândul.

Dar când trecură patru ani şi vremuri Şi luni şi zile multe se-ncheiară,

Slugi mârşave,-mpietrite, mă trădară; Veniră peste mine peţitorii,

Mă prinseră şi rău m-ameninţară.

De sil-atunci mi-am isprăvit ţesutul.

Dar azi eu nu mai pot scăpa de nuntă

Şi nici găsesc un chip. Apoi părinţii Grozav dau zor să mă mărit. Pe urmă