Unde domnesc epeii. Şi de-acolo
Trecu pe la ostroave cât mai iute
Feciorul lui Ulise dat pe gânduri,
Că nu ştia de scapă el sau moare.
Cina pe-atunci Ulise cu porcarul
În ţara lui şi-alăturea de dânşii
Cinau ceilalţi păstori. Dar mai pe urmă, Când ei de-ajuns mâncară şi băură,
Vorbind Ulise, şi-ncercând să vadă
De vrea porcarul să-l mai ţie-n gazdă
Şi stăruie-n sălaş să mai rămâie
Sau are să-l îndrume spre cetate,
Le zise astfel: „Ascultaţi, Eumee
Şi voi ceilalţi tovarăşi! Vreau ca mâne S-o iau la drum, să mânec spre cetate, Ca să cerşesc, să nu vă stau povară
Pe capul tuturor. Dar dă-mi povaţă
Şi călăuză bună-n drumeţie,
Şi să mă car. Eu singur de nevoie
Voi colinda cetatea să văd poate
Mi-a-ntinde cineva vrun drob de pâne Şi vrun pahar. Şi cum ajung la casa
Măritului Ulise, să duc veste
Domniţei înţelepte şi să intru
În cercul peţitorilor cei mândri.
Mi-or da ei poate vro îmbucătură
Din multele bucate ce-au la masă.
Frumos şi harnic voi sluji la toată
Porunca lor. Că eu ţi-oi spune una,
Ia seama tu şi-ascultă: cu-ajutorul
Lui Hermes, zeul sol care podoabă
Şi cinste pune-n tot ce face omul,
Nu-i nimeni să mă biruie de harnic
Când este vorba foc s-aprind şi lemne Uscate să despic, să-mpart la masă
Şi carnea să o frig şi vin din cană
Să torn cum fac cei mici slujind în casă
Pe cei mai mari.” Dar supărat Eumeos Aşa-i grăi: „Vai, ce-ţi veni, străine?
Pesemne-acolo vrei să-ţi laşi tu pielea De umbli să te-amesteci în mulţimea
De peţitori, a căror semeţie Şi ne-nfrânare pân’la cer ajunse.
Nici robii lor nu sunt aşa ca tine;
Sunt tineri şi-mbrăcaţi cu haine bune, Au părul dres şi faţa lor frumoasă
Şi mesele lor lucii împănate
De pâne şi de carne şi de vinuri.
Rămâi dar. Nu se supără nici unul
