Viclean şi-ascunse lacrima. Crăiasa, De mult jălit şi tânguit sătulă,

Mai răspică din nou: „Acum, străine, Eu voi să-ncerc să văd dacă-ntr-aieve Primitu-l-ai pe soţul meu acolo

La casa ta-mpreună cu voinicii

Care-l urmau, cum tu îmi povestiseşi.

Să-mi spui dar cum era-mbrăcat Ulise Şi ce fel era el şi ce tovarăşi

Avea cu dânsul?” El la asta-i zise:

„Sunt ani la mijloc şi e greu, femeie, Ca să-ţi răspund. Sunt douăzeci de vremuri, De când trecu pe-acolo şi se duse

Din ţara mea. Dar totuşi eu voi spune Aşa cum mi se pare. Avea Ulise

O mantie pe dânsul, porfirie,

Ţesută-n două cu fir des. Cheotoarea-i Cu-ngemănate sponci era de aur

Şi-nflorituri avea în faţă-i haina.

Cu labele-i ţinea-nhăţat un câne

Un ied bălţat de ciută, ce privindu-l Se tot zbătea. Se minunau cu toţii

De-aceste chipuri măestrite-n aur,

Cum sta ogarul să sugrume puiul,

Şi-acesta se tot zvârcolea în gheare, Voind să scape. Am văzut pe dânsul

Cămaşa-i moale, lucie, subţire

Ca foaia unei cepi uscate. Tocmai

Ca soarele lucea. Desigur multe

Femei la dânsul galeş se uitară.

Dar nu uita un lucru ce ţi-oi spune: Eu nu ştiu dacă el le-avea de-acasă

Cumva aceste haine sau că poate

I le-o fi dat pe mare vrun tovarăş

Ori un prieten, căci avea Ulise

Prieteni mulţi, fiind puţini ca dânsul Între ahei. Şi eu i-am dat din parte-mi O sabie de-aramă şi-o frumoasă

Manta ţesută-n două, porfirie,

Şi-un strai pân’ la pământ. Apoi spre cinste L-am petrecut pe el pân’ la corăbii

Şi-un crainic mai trecut avea cu dânsul.

Pot spune cum era şi el: cu umeri

Rotunzi, cu părul creţ, cu faţa smeadă

Şi Evribate se numea. Ulise

Ţinea la el mai mult ca la oricare

De-ai lui, fiind el om întreg la minte.”

Aşa el zise, şi-o stârni mai tare

La tânguit, când ea văzu că-s bune

Dovezile-arătate de Ulise.

Iar după ce de-ajuns gemu şi plânse, Se uşură şi mai luă cuvântul:

„Străine,-ntâi mi-a fost de tine milă, De-acum vei fi cinstit şi oaspe-n casă.

Veşmintele de tine pomenite,

Eu însămi i le-am dat împăturite

Şi scoase din odaie. Adăugasem

Lucioasa cheotoare ca să-i fie

Podoabă lui. Eu nu-l mai văd pe dânsul Întors napoi acasă-n scumpa-i ţară.

Plecă în ceas nenorocit Ulise

Să vadă neagra, urgisita Troia.”

El i-a răspuns: „Femeie preacinstită

A lui Ulise, nu-ţi strica frumoşii

Obraji, nu-ţi frânge inima jălindu-ţi Bărbatul dus. De asta nu te-nvinui,

Căci orişice femeie-şi plânge astfel Pe soţul dus al tinereţii sale,

Cu care-avu copii, dar care nu e