Şi-asupra lor domnea fălos ca zeii
Părintele meu Ctesiu Ormenides.
Veniră-atunci corăbierii meşteri,
Fenicienii, hoţi mehenghi, c-o navă
De jucărele şi de fleacuri plină.
Era în casa tatii o femeie,
Feniciană mare şi chipoasă
Şi harnică la lucru de minune.
Viclenii negustori o amăgiră.
Şi unul dintre ei, când ea se duse
Să spele, în corabie-o cuprinse
Şi-o drăgosti cu dragoste ce scoate
Din minţi pe o femeie, suflet moale, Oricât ar fi de treabă şi cuminte.
Şi prinse-apoi s-o-ntrebe cine este
Şi dincotro-i venită. Ea îndată
Conacul tatii i-arătă şi-i zise:
«Mă laud că sunt din Sidòn, oraşul
Avut în bronz. Sunt fiica lui Aribas Cel prea bogat. Când eu de pe la ţară
Veneam cândva, tâlharii cei din Tafos Răpitu-m-au şi m-au adus încoace
Şi m-au vândut acasă la bărbatul
Ce şade-aicea, şi-a plătit el bine.»
Iar cel care o-ndrăgi pe-ascuns îi zise:
«Întoarce-te cu noi la tine-acasă
Să-ţi vezi părinţii, curtea lor cea naltă, Că ei trăiesc şi sunt avuţi acuma».
Femeia zise atunci: «Aşa să fie,
De vreţi, corăbieri, să-mi daţi cuvântul, Să vă juraţi că-ntreagă şi neatinsă
Acasă mă veţi duce». Aşa le zise
Şi cum ceru cu toţii se jurară.
Iar după ce rostiră jurământul,
Ea-i sfătui aşa: «Tăceţi acuma,
Să nu-mi vorbească dintre voi nici unul De m-ar găsi pe drum sau la fântână, Ca nu cumva să meargă oarecine
Acasă să mă spuie la bătrânul
Şi bănuind, el să mă lege-n lanţuri
Şi vouă să vă caute pierzarea.
Gândiţi la asta şi zoriţi cu strânsul Merindelor de drum. Apoi când plină
Corabia va fi cu de-ale gurii,
Voi repede să-mi daţi de ştire-acasă.
V-aduc şi aurul ce-i la-ndemână,
Ba chiar v-aş da voios şi altă plată, Căci eu la curte-acolo cresc pe fiul Lui Ctesiu, prunc deştept ce tot cu mine Pe-afară umblă; eu l-aş duce-n navă, Şi mult folos avea-veţi de la dânsul, Când o să-l vindeţi în străinătate.»
Aşa vorbi femeia şi purcese
