La încălzit şi zganca el sub trenţe

Şi-acoperi. Iar Penelopa-i zise:

„Voi să te mai întreb puţin, străine, Căci iată-i vreme de odihnă dulce,

De-i chip s-adormi când eşti cuprins de jale.

Dar mie mi-a fost dat nemăsurate

Dureri să sufăr. Zilele-mi de-a pururi Mi le petrec cu plâns şi cu suspinuri Şi-mi văd de lucrul meu şi-al celor care-mi Lucrează-n casă. Dar când vine noaptea Şi-adorm cu toţii, eu veghez în patu-mi Şi tânguioasă inima-mi se bate

Sub ascuţite griji nenumărate.

Întocmai cum Privighetoarea, fiica

Lui Pandareus, în dumbrava verde

La începutul primăverii cântă

Frumos de tot sub des frunziş de arbori, Tot schimbă viersul răspândind o ploaie De sunete şi-şi plânge pe Itilos,

Născutul ei cu Zetos împăratul,

Odoru-i drag pe care din prostie

Ea singură-l răpuse-odinioară,

Aşa şi-n mine sufletul se zbate

Învăluit şi îndoit de-a pururi.

Ori să rămân cu fiul meu şi toate

Întregi să le păzesc, slujitorimea

Şi-averea-mi şi locaşul sfânt şi mare, Sau să-mi aleg din peţitori pe care

Socot fruntaş şi darnic la-nzestrare.

Băiatul meu, cât fu copil şi tânăr

Necopt la minte, nu vru să mă lase

Să părăsesc a soţului meu casă,

Să mă mărit. Dar azi când el e mare

Şi-n anii tinereţii, mă tot roagă

Să plec din casă. Dânsul nu mai poate Când vede cum averea-i storc aheii.

Dar tâlcuieşte visul meu şi-ascultă: Se-ndoapă-n casă-mi douăzeci de gâşte Din grâul presărat în apă. Eu mă bucur Privind la ele. Dar un vultur mare,

Cu ciocul coroiat, venind din munte

Pe toate le sugrumă şi le-omoară

Şi ele cad grămadă-aici în curte,

Iar vulturul în slăvi se-nalţă iară;

Eu tot plângeam şi mă boceam în visu-mi Că-mi potopise gâştele din curte.

Dar vulturul, venind napoi, se puse

Pe-acoperiş şi glăsuind ca omul

Mă linişti şi-mi zise: «Fii pe pace, Tu fiică lăudată-a lui Icariu,

Nu-i vis, ci-i lucru-aieve, şi-o să fie Cum ai visat. Gâscanii tăi din curte Sunt peţitorii. Eu am fost nainte

Un vultur, dar acum îţi sunt bărbatul Sosit aici să dau o moarte crudă

La peţitorii toţi.» Aşa el zise

Şi mă trezii din somn. Cătai prin curte Şi iar văzui acolo cum gâscanii

Din albie-nghiţeau mereu grăunţe.”

La asta dânsul i-a răspuns: „Femeie, Doar nu-i de tâlcuit almintreli visul; Te desluşi-n visare chiar Ulise

Cum are să se-ntâmple. Peţitorii

Pieri-vor toţi: e limpede. Nici unul Din ei nu va scăpa din mâna morţii.”

Dar Penelopa-i zise: „Îngăimate

Şi fără rost sunt visele, străine,

Şi-arareori se izbândesc la oameni.

Pe două porţi trec visele deşerte:

Una-i de corn, cealaltă e de fildeş.

Şi care vin pe poarta cea de fildeş

Te-nşală, c-aduc vorbe nemplinite.