Din cas-atunci un rând de roabe care S-aveau cu peţitorii şi-ncepură

A râde şi-a se veseli-mpreună

Şi sufletu-i se-nviforă. Prin minte-i Trecură multe gânduri: să dea buzna

Pe toate să le-omoare? Ori să lase

Pe data cea din urmă să se-nhaite

Cu tinerii? Şi inima într-însul

Urla. Cum o căţea dă roată-n jurul

Căţeilor plăpânzi şi latră la un

Necunoscut şi-i gata să se-nhaţe,

Aşa lătra şi inima într-însul,

Că-i sângera de ciudă-n faţ-atâtor

Blăstemăţii. În piept îşi da cu pumnul Şi inima-şi certa: „Mai rabdă încă,

O, inimă. Tu ai răbdat odată

Ceva mai fioros, pe când ciclopul

Nesăţios înfuleca pe soţii

Voinici ai mei. Te-ai stăpânit acolo Şi tare-ai stat până ce sfatul minţii Din peşteră te-a scos, unde crezuseşi Că vei muri.” Aşa el se mustrase

Şi domolită sinea lui rămase

Ca luntrea otgonită, dar în patu-i

Se răsucea Ulise în tot chipul.

Întocmai cum pe un jăratic mare

Un om roteşte pântecul de capră

Ce-i împănat cu sânge şi grăsime,

Voind mai iute carnea-i să se frigă, Aşa în pat se tot sucea Ulise

Şi chibzuia cum el să pună mâna

Pe şleaht-aceea de sfruntaţi, el singur Fiind, vrăjmaşii mulţi. Veni la dânsul Din cer atunci Minerva ca femeie,

La creştet îi stătu şi-i zise astfel:

„Ce stai veghind, tu, cel mai neferice Din muritori? Aici ţi-i doară casa

Şi-n casă ţi-i femeia şi copilul

Cum orice tată l-ar dori să fie.”

Ulise i-a răspuns aşa Minervei:

„Ce-mi spui, zeiţă,-i prea frumos şi bine, Dar inima-mi se tot frământă-n sine

Şi chibzuie cum pot să pun eu mâna

Pe şleahta de sfruntaţi, eu singur

Fiind, iar ei mereu o droaie-n casă.

Dar şi mai crunt o grijă tot m-apasă: Cu voia ta şi-a tatălui din ceruri

Dacă-i dobor, oare-ncotro fugi-voi

Ca să m-ascund. Te rog să-mi spui tu mie.”

Grăi Minerva cea cu ochi albaştri:

„Abraşule, sunt oameni care-ascultă

De un tovarăş mai de rând, de unul

Ce-i muritor şi nu dă sfat ca mine.

Eu sunt zeiţa care-n veci te apăr

În tot ce faci şi ţi-oi vorbi pe faţă: De ne-ar încercui cincizeci de cete

De oameni ahtiaţi să te omoare,

Tu poţi să-i birui şi să capeţi turma De oi şi boi. Dar las’ să-ţi vie somnul Că ţi-ar fi rău să stai de veghe o noapte.”

Şi zâna somn îi picură pe gene,

Apoi se-ntoarse la Olimp. Iar somnul Moleşitor îl copleşi pe dânsul

Şi inima i-o dezrobi de grijă.

În vremea asta se trezi soţia-i

Cea vrednică şi-n aşternutu-i moale