Din cele care măcinau pe unde

Palatul lui Ulise-avea merinde.

Lucrau acolo zi şi noapte două-

Sprezece roabe şi tocau făină

De orz şi grâu, care-i a lumii hrană

Şi măduvă. Dormeau acolo toate

Femeile când măcinase grâul

Şi numai una nu-şi gătase lucrul,

Fiind cea mai nevolnică din toate.

Şi-opri morişca şi meni a bine

Pentru stăpâna ei: „Părinte Joe,

Tu, împărate peste zei şi oameni,

Puternic ai tunat din cer şi totuşi

Nu-i pic de nor. E semn că piază bună

Trimiţi cuiva. Mi-ascultă demândarea Şi mie bietei. Fă ca peţitorii

În ziua asta cea din urmă dată

Să ospăteze-n casa lui Ulise,

Mişeii care-aici în trud-amară

La măcinat puterile-mi secară,

Să fie masa lor cea de pe urmă!”

Aşa ură femeia, iar Ulise

Se bucură când i-auzi menirea

Şi tunetul lui Joe; avea nădejde

Că poate să-şi răzbune pe nemernici.

În vremea asta celelalte roabe

Se strânseră prin casă şi-ncepură

S-aprindă foc neobosit în vatră.

Din pat se scoală Telemah, viteazul

Cu zeii deopotrivă, şi se-mbracă,

Pe umăr pune sabie ascuţită

Şi în picioare dalbele sandale,

Ia lancea tare cu ţugui de-aramă,

S-opreşte-n prag şi Evricleii zice:

„Cinstit-aţi pe străin cu pat şi hrană?

Ori n-aţi grijit de el? Aşa e mama,

Cu toată-nţelepciunea-i. Nu-şi dă seama, Primeşte ea pe ticăloşi cu cinste,

Iar pe cei buni nesocotind i-alungă.”

„Copilul meu, răspunse Evriclea,

Nu-nvinui pe cine nu-i de vină.

Stătu doar şi bău cât vru el singur, Zicea însă că nu-i flămând, în vreme Ce doamna-l întreba. Dar când îi fuse De somn, şi de culcat, zori stăpâna

Pe roabe să-i aştearnă de culcare.

Dar el ca omul cufundat în jale

Şi în răstrişte, nu vru să se culce

În pat pe perne moi: dormi în tindă

Pe piei de oi, pe-o blană nedubită

De bou şi noi c-un ţol l-acoperirăm.”

Aşa ea zise. El ieşi din sală

Cu lancea-n mână. Îl urmau ogarii

Cei sprinteni de picioare. El la sfatul Aheilor se duse. Evriclea,

Fiica lui Op, nepoata lui Pisenor,