Toţi tinerii fruntaşi de prin ostroave, Din Same, din Dulichiu, din Zachintos Cel păduros, precum şi toţi mai-marii Din ţară, din Itaca cea pietroasă,
Pe maica mi-o peţesc şi-mi storc averea.
De teamă ea nu poate să-i respingă
Şi nici să-ncheie-aşa căsătorie,
Şi ei îmi risipesc avutul casei,
Ba-ndată mă vor pierde şi pe mine.
Dar asta de la Cei-de-sus se ţine.
Tu du-te, taică, mai curând şi spune La maică-mea-nţeleapta Penelopa,
Că-s sănătos şi m-am întors din Pilos.
Eu stau aici, iar tu, după ce da-vei De ştire numai ei, să vii încoace,
Că mulţi mă pasc şi vor a mea pierzare”.
Eumeu porcarul i-a răspuns la asta:
„Ştiu şi-nţeleg. Povăţuieşti pe unul Ce cugetă la fel. Dar spune-mi mie
Deschis şi drept: pot eu cu drumul ăsta
Şi bietului Laert să-i dau de ştire?
Că el nainte, cât era de mare
Mâhnirea lui de dragul lui Ulise,
Vedea de munca de la câmp şi-n casă
Mânca şi bea cu slugile-mpreună
Oricât poftea. Acum însă, din ziua
De când spre Pilos ai plecat pe mare, Aud că nu mai bea, nimic nu-mbucă
Şi nu mai umblă pe la câmp, ci şade, Se vaietă şi plânge şi suspină
Şi i se topeşte carnea de pe oase”.
Iar chibzuitul Telemah răspunde:
„E dureros, dar să-l lăsăm pe dânsul Cu toată jalea. Dacă omul singur
Ar fi s-aleagă tot ce-ar vrea pe lume, Eu mi-aş alege-ntâi venirea tatii.
Tu dă-le lor de veste, apoi te-ntoarce Şi nu te mai abate pe la ţară
După Laert, ci spune maicii mele
La el să mâne repede şi-n taină
Pe chelăriţă ca să-nştiinţeze
Pe-al meu bunic.” El zise şi păstorul Zori la drum. Eumeu luă în mână
Opincile, le încălţă şi-n urmă
Purcese spre cetate. Iar Minerva
Luă îndată seama că plecase
Porcarul din sălaş şi merse-acolo.
S-asemăna la chip cu o femeie
Frumoasă, trupeşă şi pricepută
La lucru de minune. Dânsa stete
În dreptul uşii, se ivi doar numai
Viteazului, dar nu putu s-o vadă
