Îngreuie pe tine, pe tovarăşi.
Eu n-aş lăsa cu noi să vie-acolo
La curte printre peţitori, că prea e Nebun-a lor trufie şi de dânsul
Ei pot să-şi bată joc şi-atunci pe mine Prea mult mă va durea, că-i anevoie
Ca unul singur, cât ai fi de tare,
Să birui pe mai mulţi; te bat prin număr.”
Dar mijloci Ulise mult-păţitul:
„Prietene, să ierţi că iau cuvântul, Dar inima grozav mi se sfâşie,
Când eu v-aud vorbind că peţitorii
Tot uneltesc blăstemăţii la curte
În ciuda ta, deşi eşti aşa mare.
Dar spune-mi: Suferi tu de bună voie?
Sau nu te vrea poporul şi ascultă
De glasul unui zeu? Sau tu învinui
Pe fraţii-n care poţi să te mai bizui Când luptă grea se-ncinge cu duşmanii?
Hei, de-aş fi fost aşa voinic ca tine, Cu-acelaşi suflet! Să fi fost acuma
Feciorul lui Ulise ori el însuşi
Venit din pribegie – că mai este
Nădejde de-a veni – pe loc atuncea
Răteze-mi capul un bărbat, oricine,
De nu intram în casa lui Ulise
Şi nu-i zvântam aci pe toţi mişeii!
Iar de mai pridideau cu-a lor mulţime, Fiind eu singur, aş fi vrut mai bine Să mor în casa mea ucis de dânşii
Decât mereu să văd nemernicia,
Pe oaspeţi bruftuiţi şi îmbrâncite
În chip obraznic roabele prin casă
Şi vinul tot secătuit şi hrana
Zadarnic irosită, şi-asta-ntr-una
Şi fără capăt.” Telemah răspunse:
„Străine, eu vorbi-voi adevărul
Adevărat. Nu-i supărat pe mine
Şi nu mă duşmăneşte tot poporul
Şi n-am să-nvinui fraţi care n-ajută
La-ncăierare-n lupta cu duşmanii.
Căci Dumnezeu a dat la neamul nostru Câte un singur fiu: străbunu-Arcèsiu Avu numai pe unul, pe Laerte;
Laerte avu pe tatăl meu Ulise
Şi el pe mine numai unul singur
Şi-acasă mă lăsă şi n-avu parte
De fiul său. De-aceea şi vrăjmaşii
Nenumăraţi îmi mişună prin casă.
