Se puse iar pe plâns. Şi când de lacrimi Se sătură, întâi zeiţei sfinte,

Diana, ruga îşi rosti: „Diano,

Zeiţă naltă, fiică de-a lui Joe,

Săgeată-mă în piept şi-acum în clipă

Ia-mi sufletul sau să mă ia un vifor Pe căi de nori şi să m-arunce-n valul Vârtelnicului Ocean întocmai

Cum a luat vârtej de vânt odată

Pe fetele lui Pandareus! Ele,

Când zeii le pierduseră părinţii,

La curte au rămas copile-orfane,

Dar le hrăni zeiţa Afrodita

Cu caş, cu vin plăcut, cu miere dulce, Le dărui Junona frumuseţe

Şi minte mai presus decât la toate

Femeile, boi nalt apoi le dete Diana preacurata, şi Minerva

Cu măestria mânii le deprinse.

Când Afrodita spre Olimp se duse

Să ceară pentru fete-n floarea vârstei Nuntirea de la domnul fulgerării –

Căci el le ştie toate, şi norocul

Şi nenorocul tuturor în lume –

Vântoasele pe fete le răpiră

Şi le robiră groaznicelor Furii;

Aşa să mă doboare şi pe mine

Cei din Olimp, trăsnească-mă Diana,

S-ajung sub ţărnă-alături de Ulise,

Decât să bucur pe un om ce nu e

De seama lui. Ba tot mai rabzi nevoia Când noaptea poţi dormi, după ce ziua Ai plâns zdrobit, că somnul, după-nchisul Pleoapelor, e balsamul uitării

A toate, rău şi bun. Dar mie, biata, Îmi mai trimite-un zeu şi vise rele.

Chiar noaptea asta mi-a dormit alături Un om ca el. Era leit cum fuse

Când a purces cu armia la Troia,

Mă-nveselii în suflet că-mi păruse

Că nu e vis, ci dânsul chiar aieve.”

Aşa grăi. Şi zâna dimineţii

Curând sosi pe tronul ei de aur.

Ulise i-auzi din pat jălitul,

Stătu pe gânduri şi-i păru în sine

Că-l cunoscu nevastă-sa şi stete

La capul lui. Împăturindu-şi ţolul

Şi pieile pe care se culcase,

Le aşeză în sală pe un scaun

Şi blana cea de bou luând afară,

O puse jos şi cu întinse braţe

El ruga-şi-ncepu: „Părinte Joe,

De m-aţi adus în ţara mea pe apă

Şi pe uscat cu voia voastră, după

Ce-aşa de crâncen m-aţi bătut, ajută

S-aud menind a bine doar pe unul

Din oamenii ce se deşteaptă-n casă

Şi Joe să-mi arate-un semn pe-afară”.

Aşa zicea. Luă aminte domnul.

Şi bubui din cer, de sus din nouri, Şi-n sinea lui se bucură Ulise.

Din casă i-a menit a bine-o şerbă