Iar care vin pe poarta cea durată

Din cornul şlefuit, se-ntâmpl-aieve

Acelui care-n somnu-i le visează.

Dar visul meu spăimântător eu nu cred Să fi trecut pe-aici. Că pentru mine Şi fiul meu ar fi nespus de bine.

Dar ia aminte ce voi spune acuma:

Veni-va ziua urgisită-n care

M-oi depărta de casa lui Ulise,

Căci iată, eu voi pune-aci la luptă

Securile pe care bietu-Ulise

Le-nşiruia în sală câte două-

Sprezece cum se pun în şir proptele

Când se lucrează talpa de corăbii.

El stând departe, şi-arunca săgeata,

Şi ea trecea prin găurile toate De la securi. Acum, la lupta asta,

Voi face să se-ntreacă peţitorii.

Şi cine mai uşor va-ntinde arcul

Şi va răzbate cu săgeata toate

Securile, bărbat al meu să fie;

Îl voi urma şi părăsi-voi casa

Cea plină de-amintiri de tinereţe,

De bogăţie şi de frumuseţe,

De care cred că chiar în vis o dată

Îmi voi aduce-aminte.” El îi zise:

„Femeie prea-nchinat-a lui Ulise,

De loc nu amâna tu lupta asta,

Că-ţi va sosi bărbatul înainte

Ca peţitorii tăi să puie mâna

Pe arc, să-ntindă coarda şi să treacă

Prin fier săgeata lor”. Iar Penelopa Răspunse-atunci: „De-ai vrea să şezi, străine, Şi de urât aşa să-mi ţii în sală,

De loc nu s-ar lipi de mine somnul.

Dar oamenii nu pot să stea de-a pururi Neadormiţi, că asta le-a fost dată

De cei-de-sus. De-aceea eu la mine

Mă sui şi iar mă culc în aşternutul

De jale-al meu, stropit de mii de lacrimi De când Ulise a plecat pe mare

Să vadă neagra, blestemata Troia.

Acolo eu mă culc, tu dormi în casă.

Ţi-aşterni pe jos sau las’ să-ţi puie patul.”

Aşa vorbind, ea se sui în catul

Strălucitor de sus şi o-nsoţiră

Femeile. Iar cum ajunse-acolo,

Ea se porni pe plâns după Ulise,

Bărbatul ei, până ce blând Minerva

Pe pleoape-i picură odihnă dulce.

Cântul XX

În tindă sta culcat Ulise. O blană

De bou neargăsită-şi tăvălise

Şi-asupra-i multe piei de oi junghiate

De-ahei şi cu un ţol l-acoperise Pe dânsul Evrinoma. Sta în patu-i

Neadormit viteazul, tot cu mintea

La moartea peţitorilor. Ieşise