Cum se codeau dulăii şi de-aproape
Un tropot auzi. De-aceea-ndată
Şi zise lui Eumeu: „De bună seamă,
Vrun cunoscut sau vrun tovarăş vine.
Nu-l latră cânii, dau numai din coadă, Şi-aud un tropăit.” El nu rostise
Cuvântu-ntreg, şi iată că fecioru-i
Stătu în tindă. Se sculă porcarul,
Uimit fiind, şi olu-n care vinul
Amesteca-i pică din mâni şi-n faţa
Stăpânului păşind, deodată prinse
A-l săruta pe cap, pe ochii mândri
Şi mânile-amândouă; calde lacrimi
Îi picurau. Cum un duios părinte
Primeşte după zece ani de zbucium
Pe fiul său venit din ţări străine,
Pe fiul singur şi născut târziu, tot astfel Pe Telemah îmbrăţişa porcarul
Şi-l săruta mereu parcă scăpase
Din mâna morţii şi-i zicea cu plânset:
„Venit-ai, Telemah, lumina-mi dulce?
Eu nu credeam că te mai văd vrodată
De când la Pilos ai plecat pe mare.
Copile, vino-n casă cât mai iute,
Privindu-te, de drag să-mi satur ochii, C-abia întors ai şi venit la mine.
Tu nu vii des ca să ne vezi la ţară
Pe noi păstorii, stai doar în cetate, C-aşa ţi-i voia să priveşti greţosul Duium de peţitori.” Chititul tânăr
Aşa-i răspunse: „Iată intru, taică.
Venii în treacăt numai pentru tine,
Ca să te văd cu ochii, să-mi spui dacă
Mai stă acasă mama ori cu altul
S-a măritat şi patul lui Ulise
Părăginit l-acopere pustiul
Păinjeniş.” Grăi atunci porcarul:
„Ba stă şi rabdă-n casa ta şi-adastă, Dar plânge şi se mistuie de jale
Şi nopţile şi zilele-i sunt negre”.
Aşa vorbind, îi ia din mână lancea,
El intră, sare pragul cel de piatră.
Îi dă Ulise scaunul să şadă,
Dar Telemah se pune împotrivă
Aşa din grai oprindu-l: „Şezi, străine.
În tot sălaşul nostru eu găsi-voi
