Cu vorbe dulci. Bunică-sa Amfitea,

Cu drag îl strânse-n braţe pe Ulise

Şi-l sărută pe cap, pe ochii mândri.

Iar Autolicos porunci la fiii

Cei lăudaţi ai lui să-ntindă masa.

Ei bucuros porunca i-auziră

Şi-un bou cincar luând, mânară-n curte.

Îl jupoiară-apoi şi-l dichisiră,

Cu-ndemânare carnea-nfeliară

Şi în frigări feliile trecură,

Le fripseră, le rumeniră bine

Şi-n urmă între ei le merticiră.

Şi peste zi pân’ la apus de soare

Se ospătau, şi parte deopotrivă

Avea la masa asta fiecare.

Când soarele-asfinţi şi fu-ntuneric, Ei adormiră şi gustară somnul.

A doua zi când zorile-nzoriră

Cu degete trandafirii, feciorii

Lui Autolicos cu ogari plecară

Şi merseră spre a vâna la ţară.

Era cu ei şi falnicul Ulise.

Suiră plaiul nalt şi păduratic

Parnesos, pe vântoase văi sosiră.

Când soarele abia ieşind din râul

Cu ape-adânci şi line, Oceanul,

Îşi răsfiră peste câmpii lumina,

Ajunse-alaiul într-o văgăună.

Acolo-ntr-un desiş cuiba mistreţul,

Pe unde niciodată nu răzbise

Nici rază de la luminosul soare,

Nici ploaie nicăieri, aşa pe-acolo

Era stufos bungetul, şi sub dânsul

Zăcea frunzişul scuturat grămadă.

Dar cum i-ajunse la urechi un tropot

De oameni şi de haită la năvala Ce-a dat spre el, din cuibul lui mistreţul Zburlit ţuşti nainte, şi pe-aproape

De ei stătu cu ochii ca văpaia.

Întâi la el se repezi Ulise

Şi-asupra-i ridicând prelunga-i lance, Cu mâna-i grea sta gata să-l străpungă.

Dar i-apucă nainte-atunci gliganul

Şi-l încolţi pe la genunchi şi-n fugă

Pieziş din carne-i rupse o fâşie

Cu colţul lui, dar nu-i pătrunse osul.

Ulise-l nimeri la dreapta-n spate

Şi-l străbătu cu lancea-i sclipitoare.

Prin colb se prăvăli icnind mistreţul Şi-nţepeni pe loc. Iar de Ulise

Avură grijă repede feciorii

Lui Autolicos, rana i-o legară

Cu meşteşug şi sângele-i curmară

Cu descântări. Apoi se înturnară

Pripiţi la casa lor. Iar Autolicos