Spre curtea cea frumoasă. Negustorii Au stat la noi un an întreg şi marfă
Au neguţat şi-au încărcat cu dânşii
Corabia. Şi-apoi când au fost gata
De-a se porni, ei au trimis pe unul
Să-nştiinţeze pe femeie. Vine dânsul, Un hoţoman, la tatăl meu acasă
C-o salbă tot din aur şi din boabe
De chihlimbar. Şi roabele şi mama Umblau cu ea şi-o cercetau cu ochii
Şi-i dau un preţ. Iar pe tăcute dânsu Îi face semn femeii şi-apoi pleacă
Spre mare. Mă luă atunci de mână
Femeia şi pe loc mă duse-afară.
Găsi în sală mese şi pahare,
Acolo stau mesenii împreună
Cu tatăl, dar acum la adunarea
Poporului plecaseră cu toţii.
De-aici luând în pripă ea trei cupe
De aur şi-ndosindu-le la sân, cu ele Fugi, iar eu, copil fără de minte,
Mergeam în urma ei. În vremea asta
Veni amurgul, soarele apuse
Şi drumurile toate s-adumbriră.
Păşind noi iute, la liman sosirăm
Pe unde-a fost corabia. Străinii
Atunci ne înluntrară şi băturăm
Noi drum de ape. Cerul ne trimise
Un vânt prielnic. Şase zile-ntr-una
Plutirăm zi şi noapte. Într-a şaptea Diana-arcaşa fulgeră cu arcul
Pe-acea muiere, de căzu în fundul
Corabiei cum cade o corlă-n mare.
Ei o zvârliră ca să fie hrană
La foce şi la peşti. Şi singur bietul Eu am rămas îndurerat în mine.
Purtat de apă şi de vânt, ajunse vasul Fenician la insula Itaca.
Aici Laert mă cumpără cu plată,
Şi-aşa m-am pomenit în ţara asta.”
Întâmpină din grai atunci Ulise:
„Ce mult m-a-nduioşat a ta poveste,
Eumeu, de toate câte-ai spus şi câte Ai suferit! Ci Dumnezeu îţi dete
Pe lângă rău şi bine: după multe
Nevoi te-ai aciolat aici la casa
Unui om blând ce cu băut şi hrană
Te-mbie din belşug şi bun ţi-i traiul.
Iar eu după-ndelungă pribegire
