Pe-aici de stai; nici eu, nici alt tovarăş.
Iar când veni-va fiul lui Ulise,
Te va-mbrăca în haină şi-n cămaşă
Şi te va duce-oriunde ţi-ar fi voia.”
Ulise mult-păţitul îi răspunse:
„Fii drag Celui-de-sus cum mi-eşti tu mie De drag, Eumeos! Doar tu-mi puseşi capăt Nemernicirii şi răstriştii grele.
Nimic mai rău decât să fii un lainic Şi fără căpătâi. Afurisitul
De pântec e de vină că necazuri
Îndură bietul om ce-ajunge-n lume
Hoinar, lovit de soartă şi durere.
Dar dacă mă opreşti pe-aici şi stărui S-aştept pe domnişorul meu, vorbeşte-mi De mama şi de tata lui Ulise,
Pe care la plecare-l părăsise
Pe pragul bătrâneţii. Spune-mi dacă
Trăiesc şi văd lumina cea de soare,
Ori au murit şi sunt pe ceea lume.”
Mai-marele peste porcari îi zise:
„Ţi-oi spune drept, aşa cum e, străine.
Mai vieţuie Laert şi se tot roagă
De Cel-de-sus să-i ia din trup viaţa, Să moară-n casa lui. Grozav mai geme Jălindu-şi fiul dus, nevasta-i bună, A cărei moarte-i căşună otravă
De-alean şi bătrâneţe timpurie.
Iar dânsa s-a topit de moarte tristă
Tânjind după slăvitu-i fiu. Dă, Doamne, Sfârşit aşa de crud să n-aibă nimeni Din cei care mi-s dragi în casa asta Şi-mi fac un bine! Cât a fost în viaţă, Cu toată-a ei mâhnire, mi-era mie
Plăcut s-o-ntreb şi să vorbesc cu dânsa,
Că mă crescu-mpreună cu Ctimena, Copila ei cea trupeşă, mezină,
Cu care am crescut eu împreună,
Ci n-am fost mai puţin iubit ca dânsa.
Iar când ne-ajunse draga tinereţe,
Pe ea o măritară-atunci la Same
Luând comori de zestre, iar pe mine
Bătrâna mă-nţoli frumos în haină
Şi în cămaşă,-mi dete-ncălţăminte
Şi mă trimise-apoi la ţară. Totuşi
Mai tare mă iubea pe mine. Acuma
De toate aceste sunt lipsit; dar zeii Cei fericiţi dau spor trudirii mele, În care stărui şi de unde-mi vine
Şi hrana, băutura şi prisosul
Ce-l dau la oaspeţi vrednici de cinstire.
Dar nu pot eu s-aud de la stăpâna
O vorbă dulce, nici să văd vrun bine, De când pe casa ei căzu năpasta,
Nemernicii de peţitori. Că tare
Mai au nevoie slugile să steie
