Copilu-mi s-a trezit şi nu mai poate, Când vede că-i se spulber-avuţia.

De-acu-i bărbat şi-n cea mai bună stare Să-şi poarte grija casei şi să-i deie Mărire Cel-de-sus. Te rog eu totuşi

Să-mi spui tu mie care ţi-este neamul, De unde eşti. Doar nu te tragi, cum spune Povestea, din stejar şi nici din piatră.”

Ulise iscusitul îi răspunse:

„Femeie preacinstit-a lui Ulise,

Tu nu-ncetezi să-ntrebi care mi-e neamul?

Am să ţi-o spun, deşi o să-mi pricinui Mai multă jale decât am. C-aşa e,

Când omu-i dus, pierdut de mult ca mine Din ţara lui, pribeag prin multe-oraşe, Zdrobit de suferinţi. Răspund eu totuşi La tot ce-ntrebi şi iscodeşti. I-o ţară

Ce-i zice Creta, mândră, roditoare,

Cu ape-n jur, că e-n mijlocul mării, Şi oamenii foiesc în ea puzderii.

Pe-ntinsul ei sunt nouăzeci de-oraşe, Cu fel de fel de limbi: ahei şi mândri Eteocreţi, cidonieni alături

De dorieni războinici şi de oameni

Dumnezeieşti, pelasgi. Între oraşe

E unul mare, Cnossos, unde Minos

Fu rege tot la nouă ani şi cel mai

Apropiat de Joe, Minos, tatăl

Părintelui meu nobil Deucalion.

Că Deucalion mă născu pe mine

Şi pe Idomeneu, care-n corăbii Plecă-ntovărăşind pe Atrid la Troia.

Eton mi-i numele vestit şi eu sunt

Mai mic de ani, iar dânsul e mai mare Şi mai viteaz. Acolo pe Ulise

Eu l-am văzut şi datu-i-am şi daruri De ospeţit, că-n mersul lui spre Troia De la Malèa-l abătuse vântul

Şi-l adusese-n Creta. Poposise

Pe-Amnisos râul, unde-i văgăuna

Ilitei şi-i anevoios limanul;

D-abia aci s-adăposti de vifor.

Suindu-se-n cetate, a prins îndată

Să-ntrebe de Idomeneu, de care

Zicea că-i este drag, cinstit prieten.

Dar el era plecat în năvi la Troia

De zece sau de unsprezece zile.

Eu l-am luat, l-am ospătat la mine

Cu tot ce-avui mai bun, cu toată grija, C-aveam de toate şi de-ajuns în casă.

Şi celor care-l întovărăşiră

Le-am dat de toate din avutul obştii, Făină, vin şi boi ca să-i înjunghie, Să-i sature pe toţi. Acolo douăSprezece zile zăbovir-aheii;

I-oprea sălbatic vânt de miazănoapte, De nu puteau să steie pe picioare.

Vrun zeu duşman l-o fi stârnit şi numai În ziua cea de-a treisprezecea vântul Se potoli şi ei atunci plecară.”

Aşa scornea el basme câte toate

Asemeni cu-adevărul. Şi crăiasa

Îl asculta şi tot plângea cu lacrimi Şi se topea la faţă. Cum adese

Pe culmile de munţi se moaie neaua

Ce vântul de apus o troienise

Şi o dezgheaţă-acuma Băltăreţul

Şi la topirea ei se umplu râuri

Zăpor la vale, aşa obrajii mândri

Ai Penelopei se muiau la plânsul

Bărbatului care-i stătea aproape.

Se-nduioşă de mil-atunci Ulise,

Când o văzu jălind, dar lui sub pleoape-i

Stătură ochii nemlădii întocmai Ca coarnele sau fierul. El în sine