Când el pe lângă vas cu închinare
Şi cu urări de drum se pregătise,
Şi-aşa-i grăi cuvinte zburătoare:
„Prietene, fiindcă te întâmpin
Jertfind în acest loc, te rog pe jertfe, Pe zeul cărui te închini, pe tine,
Pe oamenii din jurul tău, grăieşte-mi Adevărat şi nu-mi ascunde, cine
Eşti tu? Din ce părinţi? Din care ţară?”
Iar chibzuitul Telemah răspunse:
„Ţi-oi spune drept aşa cum e, străine, Mi-e neamul din Itaca şi Ulise
E tatăl meu, de-a fost cumva vreodată, Căci el acum muri de moarte tristă.
De-aceea şi luând un vas şi oameni
Venii să-ntreb de dusul tată.” Zise
Teoclimenos cel chipos ca zeii:
„Şi eu din ţară-mi fug şi vin la tine, Căci am răpus un om de-ai noştri, şi-are Şi fraţi şi neamuri multe el în Argos Cel păşunat de cai, şi ei sunt foarte Puternici între-ahei. Şi fug de dânşii Ferindu-mă de-osândă şi de moarte,
Că mi-este scris să pribegesc în lume.
Deci ia-mă-n vas, ca pe-un fugar ce-ţi cade Milcuitor. Mă tem că m-or ucide,
Că-mi pare că sunt urmărit.” Răspunse Chititul Telemah: „Ţi-oi face voia
Şi de la vas eu nu te voi respinge.
Urmează-mă, te-om ospăta pe-acolo
Cu ce avem.” Aşa-i vorbi şi lancea
Cu vârf de-aramă i-o luă şi-o-ntinse Pe podul şovăielnicei corăbii.
Pe urmă se sui şi el pe vasul
Drumeţ pe mare. S-aşeză spre cârmă
Feciorul lui Ulise şi pe-aproape
Teoclimen. Vâslaşii dezlegară
Otgoanele şi Telemah, zorindu-i
Pe toţi, le porunci să puie năvii
Dichisul tot. Ei s-au supus în pripă
Şi ridicând catargu-l împlântară
Prin scobitura grinzii de la mijloc
Şi-l cetluiră cu frânghii, lăţiră
Vintrele albe prinse de curele
Vârtos sucite. Zâna cu ochi lucii,
Minerva, vânt prielnic le trimise
Şi-l repezi năvalnic ea din slavă,
Ca vasul să alerge cât mai iute
Să taie unda cea sărat-a mării.
Plutiră aşa de-a lungul pe la Crunos Şi Halchis cea cu apele frumoase.
Când soarele-asfinţi şi orice drumuri Se-ntunecară, vasu-mpins de vântul
Ajutător s-apropie de Fea Spre coastele Elidei, ţara sfântă
