Curând sosiră la cetatea naltă,
În Pilos. Zise-atunci aşa la fiul
Lui Nestor, Telemah: „Nestoriene,
Tu vrei să-mi juri c-ai să-mi faci pe voie?
Ne lăudăm că suntem buni prieteni
De la părinţi şi-n vârstă deopotrivă, Iar calea ce-o făcurăm împreună
Ne va-mprieteni mai mult. Opreşte
Pe-aici şi nu mă duce mai departe
De vasul meu, ca nu cumva bătrânul
Acasă peste voie-mi să mă ţie
Poftindu-mă să stau la el ca oaspe.
Eu trebuie curând s-ajung în ţară.”
Grăi. Şi Pisistrat gândi în sine
Ce fel să-l poată mulţumi mai bine.
Şi-n mintea lui găsi el mai cu cale
Spre malul mării să-şi abată caii
Pe unde-i fu corabia şi-ntr-însa
El puse-n partea cârmei frumuseţe
De daruri, de veşminte şi de aur
Ce-i dase Menelaos, şi cu vorba
Aşa-l iuţi: „Te suie-n vas acuma
Nezăbovind, zoreşte pe tovarăşi
Să pleci până ce n-ajung eu acasă
Ca să vestesc pe tata. Doar ştiu bine Că inima şi mintea zice-n mine:
Poruncitor şi aprig cum e dânsul,
Aici veni-va singur să te cheme
Şi nu te lasă. Cred că fără tine
Nu pleacă el şi-a ta împotrivire
Prea mult l-ar supăra.” Zicându-i asta, Asmute caii cei cu dalbe coame
Spre Pilos înapoi şi-ajunge-acasă
Numaidecât. Iar Telemah, silindu-şi
Tovarăşii, aşa le dă poruncă:
„Tovarăşi, pregătiţi cu tot dichisul Corabia, să ne suim într-însa
Şi s-o întindem iute”. Aşa le zise;
Voios îl auziră ei şi-ndată
Se înluntrară şi pe bănci şezură.
Aşa el se trudea. Şi-n dosul năvii
Jertfea de drum şi se-nchina Minervei.
Dar iat-atunci s-apropie de dânsul
Un om fugar din Argos, de departe,
