Şi nici s-o simtă Telemah, că zeii
Nu tuturora aidoma s-arată.
Ulise doar şi cânii o văzură,
Ci n-o lătrară. Mârâind, de frică
Se traseră deoparte. Din sprâncene
Făcu zeiţa semn; ulmă Ulise,
Ieşi din casă şi trecu sub zidul
Înalt al curţii şi-i stătu nainte.
Minerva-l agrăi: „Laertiene,
Mult iscusite meştere Ulise,
Destaină-te şi nu te mai ascunde
De fiul tău, ca pregătind sfârşitul Şi moartea peţitorilor să mergeţi
În falnica cetate. Alături fi-voi
Curând şi eu, sunt gata de bătaie.”
Aşa grăind, cu varga ei de aur
L-atinse pe viteaz. Pe trup îi puse
Veşmânt frumos şi mantie curată
Şi statul îi mări şi tinereţea.
Şi faţa-i iar i se smezi şi-obrajii
I se-mpliniră, părul pe bărbie
I se-nnegri. Zeiţa după asta
Se-napoie. Ulise merse-n casă,
Iar fiul său se buimăci văzându-l
Şi de cutremur se uita în lături,
De teamă să nu fie un zeu, şi zise:
„Cu totul altu-mi pari acum, străine, Ai altă haină şi-altă-nfăţişare.
De bună seamă eşti un zeu din slavă; Îndură-te ca să-ţi închin prinoase
Plăcute, daruri scumpe, odoare de-aur; Doar cruţă-mă.” Răspunse-atunci Ulise:
„Eu nu-s de loc un zeu. De ce m-asemeni Cu zeii? Eu sunt bietul tău părinte, Acela după care-oftezi şi suferi
Aşa de mult năpăstuit de oameni
Necruţători.” Aşa vorbi, şi fiul
Îşi sărută;-i curgeau pe faţă lacrimi Ce pân-atunci le tot iezise-ntr-însul.
Dar Telemah tot nu voia să creadă
Că-i tatăl său şi cuvânta: „Tu nu eşti Părintele-mi Ulise. Mă smomeşte
Un zeu, ca să suspin, să plâng mai tare.
N-o poate făptui schimbarea asta
Un muritor în voie, dacă nu vrea
Un zeu să-l facă ba moşneag, ba tânăr.
Erai un om bătrân adinioarea
Şi-n zdrenţe învăscut, şi iat-acuma
