De eşti aieve-al meu şi os din mine, Nici unul să nu afle că Ulise
E-n ţară, nici Laerte, nici porcarul Şi nici o slugă, nici chiar a ta mamă.
Noi singuri, eu şi tu, să ştim purtarea Femeilor, să încercăm şi care
Din robii noştri ne cinstesc şi-au teamă
De noi, şi care nu mai vor să ştie
Şi te înfruntă cât eşti tu de mare.”
Feciorul mândru Telemah răspunse:
„Mă vei cunoaşte, o, tată, mai pe urmă
Ce fel sunt eu. Că-n mine nu mai zburdă
Copilării. Ce-mi spui, îmi pare mie
Că de folos nu poate să ne fie.
Te rog să chibzui bine, căci în vreme Ce tu vei zăbovi umblând la ţară
Să-ncerci pe-ai noştri să le vezi purtarea,
Mişeii cei de-acasă-n toată voia Ne vor prăda din gros fără cruţare.
Nu iscodi decât numai pe roabe
Şi vezi tu care-şi bate joc de tine
Şi care-i fără vină. Deocamdată
Eu n-aş vrea să-ncercăm pe slugi la ţară.
S-o facem mai pe urmă dac-aieve
Ai semn de sus.” Ei astfel îşi vorbiră.
În vremea asta vasul ce-adusese
Pe Telemah cu soţii de la Pilos
Ajunse la Itaca. Cum vâslaşii
Intrară în adânc liman, smolita
Corabie de ţărm apropiară,
Dădură jos dichisurile-i toate
Şi daruri minunate-apoi voinicii
I-aduseră lui Clitiu. Pe un crainic
Trimiseră la curtea lui Ulise
Spre a vesti-nţeleptei Penelopa
Că Telemah sosi şi e la ţară.
Făcu să vie vasul la cetate,
Ca nu cumva de teamă încă doamna
Să ducă grijă, lacrimi să mai verse.
Cu crainicul se întâlni porcarul
Când el veni s-aduc-aceeaşi ştire.
La curtea cea domnească ei sosiră
Şi crainicul, oprindu-se-ntre roabe,
„Crăiasă,-i zise, ţi s-a-ntors feciorul”.
S-apropie de dânsa şi porcarul
