Cântul XXI

Atunci Minerva cea cu ochi albaştri

Povăţuia pe fiica lui Icariu,

Mintoasa Penelopa, să ia arcul

Şi fierul brumăriu de la topoare

La peţitori în faţă să le puie

De întrecut la curtea lui Ulise, Şi-a fost aceasta jocul şi prilejul

Pieirii lor. Sui dar scara naltă

La casa ei, luă cu mâna-i plină

O cheie bine-ncovoiată, mare,

Frumoasă şi lucrată din aramă

Şi cu mâner de fildeş. Dup-aceea

Se duse ea cu roabele-mpreună

La cea din urm-a ei cămară, unde

Erau odoarele domneşti, aramă

Şi fier din greu lucrat şi-aurărie,

Precum şi arcul încordat şi tolba

Cea plină de săgeţi amare, darul

Ce-i dase lui Ulise un prieten

Odată în Lacedemòn, Ifitos

Evritianul, un bărbat ca zeii.

Ei în Messenia se-ntâlniră-acasă

La ortomanul Orsiloh. Ulise

Mersese-atunci pe-acolo ca să ceară

Despăgubire de la-ntreg poporul,

Căci oameni din Mesena în corăbii

Răpiseră oi multe din Itaca,

Trei sute, împreună cu păstorii

De-aceea şi Ulise, un copilandru,

Ca sol făcuse calea asta lungă

Fiind trimis de tata-i şi de sfetnici.

Ifitos căuta în vremea-aceea

Douăsprezece iepe-a lui pierdute

Şi supte de-a lor muli robaci, şi asta-i Pricinui la urmă şi sfârşitul,

Când el ajunse-acasă la feciorul

Lui Jupiter, la Hercule-oţelitul,

Viteazul marilor isprăvi. Acesta

Ca oaspe chiar acasă îl răpuse,

Năstruşnicul, căci n-avusese teamă

De-a zeilor mânie, nu cinstise

Nici masa însăşi unde îl poftise;

Ba după ce-l ucise pe Ifitos,

Şi iepele i-opri la el în grajduri.

Aşa se întâlni el cu Ulise

Şi-n dar îi dete arcul ce-l avuse

Părintele-i vestit arcaş Evritos

Şi care-apoi, când el muri la curte,

Fiului său lăsase moştenire.

Ulise-n schimb îi dete-o lance tare

Şi-o sabie,-nceputul unei calde