Topoarele şi arcul. El cu lacrimi

În ochi primi odoarele-amintirii

De la stăpân şi-n faţa lor le-aduse.

Şi la vederea arcului văcarul

Plângea şi el. Iar Antinou, văzându-i Aşa-i certa şi-i ocăra: „Voi, tuieşi Ţărani care gândiţi numai la ziua

De astăzi, voi, fiinţe păcătoase,

De ce vă miorcăiţi aşa şi faceţi

Să i se frângă inima femeii?

Şi-aşa e biata-n sufletu-i rănită,

Că soţul şi-a pierdut. Ci staţi mai bine Tăcuţi la masă ori ieşiţi afară

Şi plângeţi. Părăsiţi mai iute arcul Să-nceapă jocul vajnic peţitorii,

Că-mi pare că nu-i lesne-a trage arcul Acesta lustruit; doar nu-i nici unul Din cei de faţă tare ca Ulise.

Eu însumi îl văzui; eram pe-atuncea

Doar un copil şi tot mi-aduc aminte.”

Aşa zicea şi-avea nădejde-n sine

Să-ntindă coarda, să răzbată fierul, Dar el avea întâiul să se-nfrupte

De-amarnica săgeat-a lui Ulise,

Pe care-l necinstea şezând în casă-i Şi asmuţind asupra-i pe tovarăşi.

Dumnezeiescul Telemah le zise:

„Vai mie, Joe mă sminti cu totul!

Iubita-mi mamă, cât e de cuminte,

Tot zice că se va-nsoţi cu altul

Şi se va-ndepărta din casa asta.

Şi eu prosteşte râd şi tot mă bucur.

Dar haide, peţitori, acum la luptă,

Răsplata-i o femeie ca nici una

În toată-Ahaia şi-n cetatea Pilos,

Şi-n Argos, şi-n Micena, şi-n Itaca, Şi pe uscatul negru. O ştiţi bine

Voi înşivă, de ce să-mi laud mama?

Deci hai odată, n-o lungiţi cu mofturi Şi nu mai pregetaţi să-ntindeţi arcul, Ca să vedem pe cel care va bate.

Şi eu m-aş încerca să trag dintr-însul.

De l-aş putea întinde şi săgeata-i

S-o trec prin fier, eu n-aş avea durerea Să văd că maica-mi părăseşte casa,

Cu altul pleacă şi mă lasă singur,

Şi pot şi eu s-am biruinţi frumoase

Ca tatăl meu.” El zice şi-n picioare Răsare drept, aruncă de pe umăr

Veşmântu-i porfiriu, descinge spada

Şi sapă-ntâi un singur şanţ de-a lungul Şi-mplântă-n el topoarele, le-nşiră

Pe ciripie toate, apoi adună

Şi calcă ţărna-n jurul lor, de-i prinse Pe toţi mirarea de frumos ce puse

Topoarele la rând, că niciodată

El jocul nu văzuse. Apoi el merse,

Stătu la uşă-n prag să-ncerce arcul.

De trei ori îl clinti şi vru să tragă, De trei ori braţu-i se muie şi totuşi Se bizuia c-ar fi putut la urmă

Să-ntindă coarda, să răzbată fierul.

L-ar fi întins şi tras a patra oară

Din răsputeri, dar îl opri Ulise

C-un semn din ochi. Şi Telemah mai zise:

„Vai, fi-voi un molâu şi un nevolnic Ori sunt prea tânăr şi-ncă nu mă-ncumet

În braţul meu să-nlătur pe oricine M-ar încolţi întâi. Dar hai încoace