Prietenii, măcar că niciodată

Ei nu se ospătaseră-ntre dânşii,

Căci Hercule nainte l-omorâse

Pe fiul lui Evritos, de la care

Avea Ulise arcul. Arma asta

El n-o lua cu dânsul niciodată

La mersul lui în bătălii pe mare,

Ci-n casă o păstra ca amintire

De la un bun prieten; doar în ţară

La el de-o mai purta. Cum ea, zeiţa

Între femei, ajunse la cămara

Cu pragul de stejar, pe care-un meşter Îl netezi,-l obli pe ciripie,

Şi potrivind usciorii puse asupra-i

Lucioasele canaturi, ea în grabă

De la belciug desprinse-atunci cureaua Şi dibuind în faţă-i puse cheia

Şi dete-n lături drugii de la uşă;

Trosni atunci, când se deschise, uşa Ca mugetul de taur la păşune.

Sui crăiasa podu-nalt de scânduri

Pe care sta un şir de lăzi cu straie Frumos-mirositoare. Se întinse

Şi din cuier luă ea însăşi arcul

Cu tocul lucitor, unde el fuse

Adăpostit; şezu-ntr-un colţ pe urmă, Şi pe genunchi proptindu-l, plânse-n hohot Pe vechiul arc după ce-l scoase-afară.

La urmă, când destul gemu şi plânse, Se duse ea la peţitori în sală

Cu arcul ce răsaltă şi cu tolba

Cea plină de săgeţi otrăvitoare.

Iar slugile-au cărat o ladă plină

De fierărie şi de-aramă, scule

De lupt-a lui Ulise. Cum ajunse

La peţitori, ca o zeiţă dânsa

Stătu pe pragul sălii măestrite

C-un văl strălucitor lăsat pe faţă.

Şi-având alături două-nsoţitoare,

Ea astfel peţitorilor le zise:

„Voi, mândri peţitori, aţi dat năvală

La casa mea, ca necurmat şi pururi

Să beţi şi să mâncaţi, că mi-e bărbatul Plecat de mult. Şi pentru ast-avurăţi Şi-aveţi doar un cuvânt: dorinţa

De-a vă-nsura şi-a mă lua pe mine.

Dar iat-acum vă dau prilej de luptă

Şi-ntrecere: vă pun nainte arcul

Cel mare-al lui Ulise. Şi oricine

Îl va destinde mai cu-ndemânare

Şi va răzbate cu săgeata toate

Securile, bărbatul meu să fie.

Îl voi urma, şi părăsi-voi casa

Cea plină de-amintiri din tinereţe,

De bogăţie şi de frumuseţe,

De care cred că eu cândva şi-n vise

Îmi voi aduce-aminte.” Asta zise

Şi porunci porcarului Eumeos

Naintea peţitorilor s-aşeze