Aflase doar că se urzeşte-omorul
Lui Telemah la curte; i-o spusese
Pristavul Mèdon, că ştiuse sfatul.
Se duse dar în sală, însoţită
De odăiaşe. Cum sosi acolo La peţitori, ea se opri pe pragul
Frumoasei săli, acoperindu-şi faţa
C-un luciu văl. Ea începu să certe
Pe Antinou şi se răsti la dânsul:
„Tu, Antinou, sfruntate şi haine,
Ţi-a mers zadarnic buhul că-n Itaca
Tu baţi pe toţi vârstenii tăi cu mintea Şi cu vorbitul. Ba eşti dimpotrivă.
De ce, zărghite, unelteşti omorul
Lui Telemah şi nesocoţi străinii
Adăpostiţi la noi sub ocrotirea
Celui-de-sus? Nici nu-i iertat să cauţi Tu rău să-i faci, nici el să-ţi facă ţie.
Nu ştii c-aici la noi al tău părinte S-a oploşit când a fugit de teama
Poporului? C-aveau grozavă ciudă
Pe el, că se-nhăitase cu tâlharii
De tafieni şi păgubise neamul
Tesproţilor care erau de-ai noştri.
Stau gata să-l omoare şi să-l facă
Bucăţi pe el, să-i prade-averea-i multă.
Dar furia le-o potoli Ulise
Şi-n loc i-opri. Iar tu, drept mulţumire, Acum îi spulberi casa necinstind-o,
Îi ceri nevasta şi-i omori copilul
Şi mie sufletu-mi zdrobeşti. Te rog dar Să încetezi şi să îndemni la bine
Şi pe ceilalţi.” Iar Evrimah răspunse:
„Tu, fiică înţeleaptă-a lui Icariu,
Te-ncrede-n noi şi nu mai duce grijă.
Cât eu trăiesc şi-am ochi să văd pe lume, Nu-i nimenea şi nu va fi vrodată
Un om care-ndrăzni-va să s-atingă
De Telemah. Îţi dau aci cuvântul
Şi fi-va cum zic eu. Pe loc ţâşni-va Cernitu-i sânge-n jurul lăncii mele.
Căci şi pe mine-adeseori Ulise
În braţe m-a luat, mi-a pus în mână
Fripturi şi vin mi-a dat să beau. De-aceea Şi Telemah mi-e drag ca nimeni altul; Deci nu te teme c-ar putea să-i vie
Omorul de la peţitori, că moartea
Ce vine de la zei nu-i chip s-o-nlături.”
Aşa-i vorbi ca s-o mai îmbuneze,
Dar el gândea pieirea lui. Iar dânsa Suindu-se-n cămările strălucii