Mă tem că nu-şi va conteni ea plânsul Nesuferit şi lăcrimosul vaiet
Pân’ nu mă va vedea. De-aceea ţie
Aşa-ţi demând: Ia tu şi du-n cetate
Pe-acest sărman străin; cerşeasc-acolo El hrana lui şi, cine vrea să-i deie O pâne şi-un pahar de vin. Eu nu pot Tot natul venetic să-l port pe spate, Că prea sunt necăjit. Dacă străinul
S-ar supăra, mai rău i-o fi lui însuşi, Că mie-mi place s-o spun verde.” Zise Lui Telemah la ast-atunci Ulise:
„Prietene, nici eu nu vreau pe-aicea Să fiu oprit. Mai bine cerşetorul
Cerşească prin oraş sau pe la sate;
Mi-ar da fieştecare după vrere.
Eu nu mai sunt acum de vârst-aceea
Ca să rămân aici pe lângă staul,
Să mă supun în toate la porunca
Unui stăpân. Tu du-te, că pe mine
Curând mă va călăuzi păstorul
Trimis de tine, -ndată ce la vatră
M-oi încălzi şi soarele-o să vie,
Că prea sunt proaste hainele pe mine Şi-o pat cumva-n răcoarea dimineţii
Apoi aud că-i drum pân’ la cetate.”
Aşa-i grăi. Iar Telemah din staul
Ieşind, porni, şi-n mersul lui cel iute Duşmanilor chitind urzea pieirea.
Iar când ajunse la măreaţa-i curte,
De-un stâlp înalt îşi răzimă el lancea
Şi-ntră în casă peste prag de piatră.
Întâi îl vede doica Evriclèa
Care-aşternea prin sală blăni pe jeţuri Frumos lucrate. Ea cu ochii-n lacrimi Se duse drept la el. Îl înconjoară
Şi celelalte slugi a’ lui Ulise,
Cu dragoste-l primesc şi-l tot sărută
Pe cap, pe umeri. Iese atunci din casă
Şi Penelopa-ntocmai ca zeiţa
Diana sau ca Venera de aur.
Plângând, de drag cuprinde-n braţe fiul, Pe ochi frumoşi, pe cap îl tot sărută, Apoi cu glas duios începe a-i zice:
„Venit-ai, Telemah, lumina-mi dulce?
Eu nu credeam să te mai văd vrodată, De când pe-ascuns şi făr-a mea-nvoire Plecat-ai în corabie spre Pilos
Ca tu să-ntrebi de dragul tău părinte.
Dar spune-mi mie ce-ai văzut pe-acolo.”
Iar chibzuitul Telemah răspunse:
„O, mamă, nu trezi mâhnirea-n mine
Şi nu mă-nduioşa, c-abia scăpat-am
De moarte crudă. Dar mi te-mbăiază
Şi-mbracă-te curat şi împreună
Cu şerbele la tine sus te suie
