De-ajuns putere şi-ncă stau deoparte Cei doi care erau cei mai puternici
Acolo, Antinou şi Evrimahos.
Ieşir-atunci din casă laolaltă
Văcarul şi porcarul lui Ulise
Şi-n urma lor se furişă viteazul
Iar când erau tustrei ieşiţi afară
De curte şi de porţi, blajin cu graiul Aşa-i luă pe amândoi Ulise:
„Văcarul meu şi tu, porcare scumpe,
Să tac ori să vă spun ceva? Nevoia
Mă biruie să fac destăinuire.
Ce-aţi face voi de dragul lui Ulise, De-ar fi să vie aşa pe nevestite
Şi să-l aducă zeii? Oare fi-veţi
Cu el alături sau cu peţitorii?
Să-mi spuneţi drept, cum vă învaţă mintea Şi inima.” Văcarul îi răspunse:
„O, doamne Joe, împlineşte-mi voia
Să vină el, un zeu să mi-l aducă, Să vezi ce pot şi mâna mea ce poate”.
Aşijderea se tot ruga Eumeos
De zeii toţi să-i vie-acasă domnul.
Cum îi văzu pe amândoi statornici
Şi cu credinţă, aşa le zise dânsul:
„Sunt eu Ulise-aici la mine acasă,
Eu bietul care după cazne multe
La douăzeci de ani venii în ţară.
Voi singuri între robi îmi vreţi sosirea.
Eu n-auzii pe altul între dânşii
Dorind să mă întorc la mine-acasă.
De-aceea vă spun drept cum o să fie: De-ajută Dumnezeu să pot răpune
Pe mândrii peţitori, amândurora
Vă dau câte-o femeie şi avere,
Şi casă vă voi face lângă mine
Şi o să fiţi tovarăşii şi fraţii
Lui Telemah. Şi eu că sunt Ulise,
V-arăt un semn învederat cu care
Să mă cunoaşteţi şi să-mi daţi crezare: E rana ce-mi făcu de mult mistreţul
Cu colţu-i alb când eu fusei cu fiii Lui Autolic pe muntele Parnesos.”
Zicând aşa, dă zdrenţele deoparte
Şi-arată urma unei sgance-ntinse.
Ei cum o văd şi se încredinţează,
Încep a plânge, braţele şi-aruncă
Asupra lui Ulise şi-l sărută
Cu dragoste pe cap şi pe la umeri.
Asemenea-i cuprinde şi Ulise
Şi le sărută mânile şi capul.
Şi-ar fi tot stat bocind ei până-n seară, De nu-i oprea şi nu zicea Ulise:
„Destul acum cu vaietul şi plânsul,
Să nu ne vadă cineva din casă,
Ieşind aici, şi să ne spuie celor
Ce stau năuntru. Să intrăm în sală,
Nu toţi deodată, ci pe rând. Nainte
Voi merge eu, voi după. Şi să fie
