„Femeie preacinstit-a lui Ulise,
Nimica nu ne lămuri Atride,
Ascultă-mă, că eu pe neminţite
Voi proroci şi nu ţi-o voi ascunde.
Eu pot să jur acum şi iau ca martor
Întâi pe Joe, zeul cel mai mare
Şi mai puternic. Martoră iau vatra
Cea sfânt-a marelui Ulise, unde
M-adăpostesc, c-aici i-acum Ulise,
Aici în ţară, stă pe loc sau umblă
Şi află el ticăloşia asta Şi groapă peţitorilor le sapă,
Cum judec după piaza ce-am văzut-o
Şi am adus-o-ndată la ştiinţa
Lui Telemah, când mă găseam pe mare.”
Ură atunci şi zise Penelopa:
„Străine, fie-ţi vorba împlinită!
Să vezi îndată ce prietenie,
Ce daruri ai din parte-mi! Că oricine, Cum te-ar vedea, te-ar ferici pe tine.”
Aşa ei laolaltă cuvântară.
Iar înaintea curţii lui Ulise
Steteau la joc şi azvârleau cu discul Şi lancea peţitorii pe loc neted,
Pe unde-şi lăfăiau neobrăzarea.
Iar când fu vremea de cinat, veniră
De pretutindeni de la ţară vite,
Că le-aduceau păstorii ca nainte.
Într-asta Mèdon, care-a fost un crainic Ce le plăcea mai mult şi sta de faţă
La masa lor, aşa-i pofti pe dânşii:
„Băieţi, destul cu toţii petrecurăţi La joc aici. Veniţi acum la curte
Să pregătim ospăţul. Bine-i ca la vreme Să stăm la masă.” Ei îl ascultară;
Sculându-se, curând se-napoiară.
Iar când au fost la curtea cea frumoas De locuit, veşmintele-aşezară
Pe scaune şi-n jeţuri şi-ncepură
Să-njunghe mari berbeci şi capre grase, Vieri încălaţi şi-o vacă cirezară,
Merindea lor de cină. Iar vătaful
Porcarilor şi-Ulise atunci din staul Se îndemnau să plece la cetate.
Porcarul începu întâi: „Străine,
Tu azi pofteşti să mergem în cetate, Cum porunci stăpânul meu. Dar totuşi Eu aş fi vrut să fi rămas la staul
Ca păzitor, ci mie mi-e ruşine
Şi teamă mi-e de el să nu mă certe
Pe mine-apoi, şi cade greu mustrarea Stăpânilor. Deci hai acum să mergem, Că-n bună parte ziua-i-naintată.
