Apoi spre seară o să-ţi fie rece.”
Ulise iscusitul îi răspunse:
„O ştiu şi eu şi cuget tot ca tine,
Ci hai la drum şi fii tu călăuza-mi.
Dar dă-mi şi un toiag, dac-ai vreunul Tăiat cumva pe-aici ca să mă sprijin, Că ziceţi voi că lunecoasă-i calea.”
Aşa grăind, el şi-aruncă pe umăr
Desaga-i proastă, toată bortelită,
Cu baiere făcute din frânghie.
Porcaru-i dete-un băţ să-i facă voia Şi o porniră. Iar de pază-n urmă
Rămaseră păstorii şi zăvozii.
Eumeos îşi ducea-n oraş stăpânul
În chip de cerşetor bătrân şi jalnic, Proptit în băţ şi jerpelit în zdrenţe.
Păşiră ei pe-o cale gloduroasă
Şi când s-apropiară de cetate
Sosiră la fântâna cea frumoasă
De unde s-adăpau locuitorii,
Fântână curgătoare ce-o durase
Itacos şi Neritos şi Polictor.
Era încercuită de-o dumbravă
De plopi setoşi de apă şi unda-i rece Curgea de sus din stâncă. Iar deasupra Era clădit frumos altar de nimfe,
La care se-nchinau jertfind drumeţii.
Acolo-i întâlni pe ei feciorul
Lui Doliu, Melanteu. Mâna el capre
Alese dintre cele de la turme,
Merinde pentru peţitori. Din urmă
Veneau şi doi păstori. Şi cum căprarul Văzu pe călători, la ei cu gura
Se năpusti şi începu să-i certe
Urât şi-amarnic ocărând pe-Ulise:
„Ce potriveală! Un netrebnic duce
Pe alt netrebnic. Cum îi tot adună
Un zeu pe cei de-o teapă împreună!
Porcare, prăpăditule, pe unde
Mai duci cu tine spurcăciunea asta
Şi boala asta de calic, blăstemul
Ospeţelor, ce umărul şi-l freacă
De multe uşi, cerşind o bucătură,
Nu săbii, nici căldări. Ci dă-mi-l mie Ca paznic şi măturător la staul,
Să-mi care frunză pentru iezi şi-acolo Să bea din zăr, să vezi cum el se-ngraşă.
Dar nărăvit cum e la trândăvie,
El n-o să fie bun de nici o treabă,
