Şi-i zise: „Doică bună şi cuminte,
Poruncă-i de la Telemah: închide
Canaturile de la uşa sălii.
Iar dac-aude o slugă din ogradă
Vrun gemet sau vrun vuiet dinăuntru
De la bărbaţi, să nu iasă din curte, Să stea pe loc la lucrul ei tăcută.”
Aşa-i vorbi. Ea nu rosti nimica
Şi-nchise uşa sălii strălucite.
Tăcut din casă o zbughi pe-afară
Filetiu şi închise poarta curţii.
Era-n pridvor lăsată o fâşie
De funie de la un vas pe mare.
Cu ea legă şi-nţepeni văcarul
Canaturile porţii şi se-ntoarse,
Şezu pe jeţul unde sta nainte,
Şi urmărea cu ochii pe Ulise.
În vremea asta el umbla cu arcul,
Îl pipăia şi-l învârtea-n tot felul, Ca nu cumva în lipsa-i îndelungă
Să-i fi fost coarnele de cari mâncate.
Iar peţitorii se mirau, şi unul
Zicea privind la altul mai de-aproape:
„O fi om meşter, priceput la arcuri; Va fi având şi el de-aceste-acasă;
Ori vrea la fel să-şi facă poate vrunul, De-aceea şi-l tot dibuie milogul
Deprins la rău.” Se mângâia un altul:
„Atâta bine şi folos să aibă
Cât va putea el să destindă arcul”.
Aşa ziceau cu toţii. Iar Ulise
Cel iscusit, îndată ce-a pus mâna
Pe arcul mare, peste tot cu ochii
Îl cercetă. Şi cum un maistru vrednic Pricepător de cântec şi lăută
Pe-un nou căluş întinde lesne coarda Din maţul răsucit de oaie, -ntocmai
Aşa struni şi el netrudnic arcul,
Cu dreapta-i prinse şi-ncercă el coarda, Iar ea sună frumos ca ciripitul
De rândunică. Peţitorii fură
Cuprinşi de-obidă şi schimbară feţe.
Iar cerul bubui atunci prin nouri
Vădind semn bun: se bucură Ulise
De piaza care Domnul îi trimise.
Luă săgeata ce stătea stingheră
Pe masă lângă el, că celelalte
Ce-aveau să le cunoască peţitorii
S-aflau grămadă-n scobitura tolbei,
Şi-o trase el, de unde sta pe scaun, De crestături şi coardă pân’ la cotul De corn al arcului şi-ochind în faţă-i Zvârli săgeata, nimeri la ţintă:
Prin capetele de securi deodată
Trecu pe rând ţuguiul ei de-aramă
Şi dincolo răzbi. Şi-a zis Ulise:
„Vezi, Telemah, că chiar şezând pe scaun Tot nu se ruşinează musafirul,
Doar nu greşii şi nu trudii cu arcul Prea mult ca să-l întind. Puterea-mi încă
E neslăbită, nu cum mă defaimă
Şi zic nesocotind-o peţitorii.
