Cu vârf şi îndesat nelegiuirea.

Aveţi s-alegeţi lupt-aci sau fuga,

De-i chip să fugă cineva de moarte.

Dar nu cred să mai scape-acum nici unul De grozăvia morţii.” Astfel zise

Şi toţi în suflet şi-n genunchi slăbiră.

Dar Evrimah îi sprijinea cu graiul:

„El n-are să s-astâmpere, prieteni,

Odată ce pe armă puse mâna

Cumplit-a lui, va fulgera de-acolo

Din prag până ce are să ne culce

Pe toţi. Dar hai la luptă, trageţi

Jungherele şi v-apăraţi sub mese

De lovituri şi-asupra lui cu toţii Să năvălim grămadă, să-l respingem

Din prag şi de la uşă şi să mergem

Să facem iute larmă prin cetate,

Şi-ar fi aceasta data cea din urmă

Când el mai săgetează.” Asta zise,

Din teacă smulse un jungher cu două

Tăişuri ascuţite din aramă

Şi asupra-i năvăli răcnind sălbatic

Pe loc Ulise-l aţinti. L-ajunse

La piept săgeata-i lângă sân şi-acolo Răzbi ficatul, de-i pică din pumnu-i Cuţitul jos. El, şovăind, pe masă

Căzu lungit, de răsturnă mâncarea

Şi cupa cea cu două toarte, fruntea-i Izbindu-şi de podea cu-amar în suflet Şi scaunul trânti el, din picioare

Zbătându-se până ce noaptea morţii

Vederea i-o-mpăinjeni. Deodată

Şi Amfinom asupra lui Ulise

Sări cu sabia să-l deie-n lături,

Dar Telemah îi apucă nainte,

Cu suliţa l-ajunse pe la spate

Şi între umeri pieptul îi străpunse, Iar el bufni pe jos, cu latul frunţii Pocnindu-se. Dar Telemah din faţă-i

Napoi se dete părăsindu-şi lancea

În leşul lui, căci se temu că poate, Sărind vreunul, să-l însăbieze

Din faţă sau din spate. Dete fuga

Spre tatăl său, s-apropie şi-i zise:

„O, tată, să-ţi aduc vreo două suliţi, Un scut şi-o bună chivără de-aramă

Şi eu să mă-narmez, să dau şi arme

Văcarului şi lui Eumeu porcarul.

Mai bine-i să ne înarmăm.” Ulise-i

Răspunse lui: „Fugi iute şi le adu

Cât eu mai am săgeţi ca să mă apăr,

Să nu mă dea deoparte de la uşă,

Fiind în luptă singur”. Asta-i spuse Şi Telemah poruncii se supuse.

Da fuga către cămara cea cu arme,

Luă opt suliţi, câte patru scuturi

Şi coifuri de aramă cu podoabe De cozi de cal şi repede le-aduse.

Întâi el însuşi îmbrăcă-armătura.

Frumos se înarmară şi păstorii

Şi se-mplântară-alături de Ulise.

Iar dânsul, cât avea săgeţi s-aţinte, Chitind mereu, culca pe câte unul