Aproape de stăpânul său. Ulise,
Deoparte stând, o lacrimă îşi şterse Dar nu-l văzu deloc al lui tovarăş.
Apoi îndată începu să-ntrebe:
„Eumeu, aşa mă mir de bietul câne,
Că zace pe gunoi, căci tare-i chipeş.
Dar nu ştiu dacă el pe lângă asta
Mai fu şi iute de picior sau numai
Aşa un câne ca oricare altul,
Ce stă pe lângă mese şi pe care
Stăpânii-l ţin la ei de frumuseţe.”
Eumeu îl desluşi: „Este copoiul
Aceluia care-a murit departe.
De-ar fi rămas la trup şi-n hărnicie Precum era când l-a lăsat Ulise,
Pe loc te-ai fi uimit de repejunea
Şi de vârtutea lui. Că prin adâncul
Pădurii dese nu-i scăpa la goană
Nici-o jivină, că-n adulmec fuse
Neîntrecut. Acum însă nevoia
L-a copleşit că i-a pierit stăpânul
Pe loc străin, iar slugile n-au grija Şi ştirea lui. Că robii, când stăpânii Nu poruncesc, s-abat din calea bună, Căci Dumnezeu pe oameni îi despoaie
De vrednicia lor pe jumătate,
Când ei ajung în stare de robie.”
Aşa vorbi. Apoi intră în curte
Şi merse drept la peţitori în sală.
Atunci lui Argos i-a fost dat să moară, Îndată cum pe domnul său văzuse
Întors la douăzeci de ani acasă.
Iar Telemah naintea tuturora
Zări prin sală cum venea porcarul
Şi repede-i făcu un semn poftindu-l.
Iar el în jur privind, luă un scaun
De pe la masă, unde fripturarul
Şedea şi împărţea fripturăria
La peţitori, când ei mâncau în sală, Şi scaunul îl puse-n faţa mesei
Lui Telemah şi s-aşeză pe dânsul.
Un crainic îi aduse o bucată
De carne şi din coş i-aduse pâne.
Curând apoi se strecură şi-Ulise
În chip de cerşetor bătrân şi jalnic, Proptit în băţ şi jerpelit în zdrenţe, Şezu la uşă pe un prag de frasin
Şi-aci se răzimă el de usciorul
De chiparos, pe care-odinioară
