Cu pâne şi cu cărnuri ei umplură
Desaga lui. Şi când venea Ulise,
Napoi la prag, să guste din pomana
Ce-avu, lâng-Antinou s-opri şi astfel
Îi zise: „Dă-mi, prietene, că-mi pare Că nu eşti cel din urmă, ci întâiul
Între ahei, că ai înfăţişare
De împărat. De-aceea se cuvine
Să-mi dai mai mare halcă decât alţii Şi pretutindeni te-oi slăvi. Odată
Trăiam şi eu mai norocit pe lume,
Cu tot belşugu-n casă, şi adese
Mai dam şi vrunui biet pribeag, oricare Să fi fost el şi orişice nevoie
Să-l fi adus. Şi slugi aveam o turmă
Şi alte multe bunătăţi, cu care
Duci trai ca lumea şi bogat te cheamă.
Dar Joe mă pierdu, c-aşa-i fu vrerea.
Mă-mpinse spre Egipet, cale lungă
Cu derbedei vânturători de mare,
Ca să mă piardă. Acolo eu pe râul
Egipetul oprii şi pe tovarăşi
Povăţuii să steie la corăbii
Spre paza lor şi repezii iscoade
Să meargă la vedeli şi să vegheze.
Dar dânşii ascultară de trufia
Şi de pornirea lor şi începură
Deodată să despoaie frumuseţea
De ţar-a egiptenilor, să care
Femei şi prunci şi pe bărbaţi s-omoare Şi larm-ajunse repede-n cetate.
Cum auziră zarva, egiptenii
Din zori de zi veniră şi tot şesul
Fu plin de călăreţi şi de pedeştri
Şi arme lucii. Joe tunătorul
Sili atunci la fugă ruşinoasă
Pe soţii mei, de nu-ndrăzni nici unul Să ţie piept, aşa-i împresurase
De pretutindeni răul. O mulţime
De-ai noştri-au fost ucişi cu lănci de-aramă, Iar alţii fură duşi de vii la munca
Cea silnică. Pe mine mă predară
Unui străin ce oaspe fuse-acolo
Întâmplător, ca să mă ia la Chipros, Anume Dmetor, fiul lui Iasos,
Stăpânitor în Chipros. Iar de-acolo
Venii încoace-acum ca vai de mine.”
