Dar Antinou aşa-l primi cu gura:
„Ce zeu duşman mi-aduse astă ciumă
Şi-această boal-a mesei? Stai la mijloc Aşa cum stai, departe de-a mea masă, Să nu te pomeneşti degrabă-n Chipros Şi în Egipetul amar, tu care
Cerşeşti cu îndrăzneală şi sfruntare Şi mi-i colinzi pe toţi cu calicitul, Iar ei îţi dau cu ghiotura. N-au preget Şi milă nicidecum când este vorba
Din bunurile altora să deie,
Căci ei cu toţii au destul.” Ulise
Feri în lături de la el şi zise:
„Vai, eşti frumos, dar n-ai un dram de minte; Tu n-ai da unui scăpătat nici sare
Din casa ta, tu, care şezi la masa
Străinului şi nu te-nduri o pâne
Să-mi dai măcar, deşi ai mult-avere”.
Aşa-l picni. Şi Antinou mai tare
Se îndârji şi crunt privind la dânsul, Aşa-i rosti cuvinte zburătoare:
„Tu n-ai să te mai cari de-aici cu buna, Obraznice, dacă mă-nfrunţi pe mine”.
Apoi luă un scăunel cu care-l
Izbi la dreapta-n spate pe la umăr,
Iar el rămase ţapăn ca o stană,
Că nu-l putu clinti din loc izbirea, Şi stând tăcut, clăti din cap şi-n sine Amar gândi. Se trase-apoi şi stete
Din nou pe prag, lăsă desaga-i plină
Şi zise peţitorilor, Ulise:
„Voi, peţitori ai preamăritei doamne, Cuvântul ascultaţi-mi. Vă voi spune
Ce mă învaţă inima din mine.
Doar nu-i atâta jalea şi mâhnirea
Când omul e lovit în bătălia
Ce-o duce pentru bunurile sale,
Cirezi de boi sau turme de oi albe.
Dar Antinoos mă lovi pe mine
Pentru un pântec păcătos şi-amarnic
Ce-aşa de rău mai chinuieşte lumea.
Dar dacă mai sunt zei şi zâne Furii
Şi pentru cerşetori, ajungă-l moartea
Pe Antinou nainte de nuntire!”
Dar Antinou Eupitianu-i zise:
„Stai şi îmbucă-n pace ori pleac-aiurea Străine tu, ca nu cumva-auzindu-ţi
Cuvintele, să mi te ia de labă
Sau de un crac voinicii şi prin casă
Târându-te să-ţi sfâşie tot trupul”.
Aşa răcni şi toţi peste măsură
Se înciudară şi ziceau din gură:
„Prietene Antinou, e o ruşine
