Cu meşteşug îl şlefui un meşter
Şi îl obli frumos pe ciripie.
Iar Telemah, dintr-un paner de pâne
Luând un codru şi friptură multă
Cât mânile-amândouă-i încăpură
Şi pe porcar poftind apoi la sine,
I-orândui aşa: „Tu astea dă-le
Străinului ce stă în prag şi-nvaţă-l Să umble el cerşind la fiecare
Din peţitori. Ruşinea-i nerozie
La nevoiaşi.” Îl auzi porcarul
Şi merse-apoi pe lângă el şi-i zise:
„Străine, acestea ţi le dă băiatul
Stăpânului şi el te mai învaţă
Să umbli şi să ceri la fiecare
Din peţitori, că zice că-i prostie Ruşinea la un om lipsit”. Ulise
Voios ură atunci: „Dă, Doamne Joe,
Ca Telemah să-mi fie între oameni
De-a pururi fericit, să-i fie toate
Dorinţele-mplinite”. Asta zise
Şi le primi cu mânile-amândouă,
Şi-n faţă-i jos le puse pe desagă,
Şi cât hori în sală cântăreţul,
El îmbuca mereu. Iar cum zângarul
Dumnezeiesc şi-a încetat cântarea,
Cinase şi Ulise şi-ncepură
Să lărmuie prin sală peţitorii.
Ivindu-se Minerv-atunci pe lângă
Ulise,-l învăţa bucăţi de pâne
S-adune de la domni, să vadă cine
Sunt buni şi drepţi şi care sunt nemernici, Deşi de moarte n-avea să mai cruţe
Pe nici un peţitor. Şi el purcese
Din dreapta fiecăruia să ceară
Şi mâna şi-o întinse la tot insul,
De parc-a fost milog de multă vreme.
Iar ei îl miluiau şi-i dau pomană,
Dar se uitau nedumeriţi la dânsul,
Se întrebau dar cine-o fi, de unde
Să fi venit? Iar Melanteu le zise:
„Voi, peţitori crăiesei preacinstite, Să ascultaţi să spun cine-i străinul.
Pe dânsu-l colăci pe-aici porcarul,
