Cu zid şi streşini, şi-are porţi cu două
Canaturi îmbinate de minune.
Cu armele nu-i nimeni să le calce.
De bună seamă oameni mulţi năuntru
Caută de-ospeţe, că fum se-nalţă
De la fripturi şi sună viers de liră, Cu care zeii mesele-nsoţiră.”
Eumeu porcarul i-a răspuns: „Tu lesne Te-ai priceput, că nu eşti slab de minte.
Dar să vedem cum facem noi acuma.
Ori intri tu întâi în casa mare,
Te furişi între peţitori şi-afară
Stau singur eu. Ori, dacă vrei mai bine Aşteaptă tu şi eu mă duc nainte.
Dar nu întârzia, să nu te vadă
Pe-afară cineva şi să te bată
Sau să te-alunge. Chibzuieşte bine.”
Răspunse multpăţitul crai Ulise:
„Doar ştiu şi eu şi cuget tot ca tine; Ci mergi nainte. Eu rămân pe-aicea,
Că-s învăţat la brânci şi la bătaie, Eu pot să rabd, că pătimit-am multe
Pe mare şi-n război. Şi asta una
Să fie pe deasupra. Nu se poate
Să înfrânez şi să ascund în mine
Cumplita foame blăstemată, care
Amar mai chinuieşte biata lume, Că pentru ea corăbii se-narmează
Şi mări străbat şi-aduc nenorocire
La neprieteni.” Astfel ei vorbiră.
Un câne tolănit atunci ridică
Urechile şi capul, bietul Argos
Al lui Ulise, -ogarul care-odată
El însuşi îl crescu, dar n-avu parte De dânsul, că plecase el la Troia.
Nainte vreme-l înhăitau bărbaţii
Cu ei ca să vâneze cerbi şi iepuri
Şi căprioare. Dar de când se duse
Stăpânul său, sta oropsit deoparte,
Culcat pe bălegarul care fuse
Naintea porţii aruncat grămadă
Din grajd de muli şi boi, până ce robi Să-l care apoi spre-a gunoi câmpia.
Acolo sta bătrânul câne Argos
Mâncat de jeg, de viermi şi de gângănii.
Dar cum simţi c-alăturea-i Ulise,
Clăti din coadă şi-şi bleji deodată
Urechile, dar nu putu să vie
