Să dai aşa-ntr-un biet milog. El poate O fi vrun zeu ceresc. Adesea zeii
Ca oameni venetici şi-n multe chipuri Oraşele străbat şi cercetează
Ticăloşia şi dreptatea lumii.”
Aşa-i ziceau cu ciudă peţitorii;
El nu voia de vorba lor să ştie.
Iar Telemah simţi cum creşte-ntr-însul Nespusă-ndurerare, bătut fiindu-i
Părintele. Dar el din ochi nu scoase O lacrimă. Mocnind rămase-acolo,
Clăti din cap şi crunt gândi în sine.
Cum auzi-nţeleapta Penelopa
Că-n sala mesei fu lovit străinul,
Femeilor le zise: „Aşa pe tine,
O, Antinou, să te loveasc-Apollon!”
Adause Evrinoma: „Dacă zeii
Ne-ar împlini asupra lor blăstemul
Nici unul n-ar vedea ziua de mâne”.
Iar Penelopa-atunci urmă: „Bunico,
Ei toţi îmi sunt greţoşi, că pun la cale Ticăloşii. Dar mai ales hainul
De Antinou, ca moartea mi-i de negru.
Un biet străin milog colindă sala
Şi cere doar pomană de la dânşii
Împins de sărăcie. Toţi umplură
Desaga lui şi numai el c-un scaun
La dreapta-n umăr îl izbi din spate.”
Aşa grăi femeilor crăiasa
De unde sta-n iatacul ei. Ulise
Cina în vremea asta. Penelopa
Chemă la dânsa pe porcar şi-i zise:
„Eumee, fugi şi cheamă pe străinul
Să vie-ncoace ca să stau cu dânsul Şi să-l întreb de nu-l văzu cu ochii Ori n-auzi ceva despre Ulise,
Că-mi pare-a fi prea mult purtat în lume”.
Păstorul îi răspunse Penelopei:
„Stăpână, de-ar tăcea în sal-aheii,
El te-ar putea vrăji cu povestirea.
Trei nopţi l-avui la mine în colibă, Trei zile îl ţinui. Că-ntâi la mine
Veni fugar de pe un vas pe mare,
Dar încă nu-şi putu găta povestea
Nenorocirii lui. Cum oarecine
Se uită la un cântăreţ cum cântă,
Deprins de zei, poveşti fermecătoare Şi cu nesaţ doreşte el s-asculte
Cântarea lui, tot astfel şi străinul Mă fermeca pe mine stând la vatră.
