C-adeseori te-i fi rugat în casă

Să n-aibă loc întorsul meu mai iute

Şi-a mea soţie să te ia pe tine

Şi s-ai copii cu dânsa. Nu scapi dară

De fioroasa moarte.” Astfel zise

Şi, înpumnând o sabie ce-acolo

Pe jos era zvârlită de-Agelaos,

Cu ea-l păli din răsputeri în ceafă

Şi capu-i retezat căzu în ţărnă

Bolborosind. Iar Femiu cântăreţul,

Feciorul lui Terpias, care numai

De silă peţitorilor cântase,

El singur fu scutit de neagra moarte.

Stătu cu lira-n mână lângă treapta

Portiţei din perete, dus cu mintea.

De-i bine să se furişe-n ogradă,

Să-şi caute-adăpost pe lângă altarul Frumos zidit puternicului Joe,

Pe care-atâtea jertfe închinară

Laerte şi Ulise, ori să sară

Să-i cadă la picioare lui Ulise.

Şi tot gândind aşa-i păru mai bine

Să-i cadă la genunchi. El puse lira

Pe jos acolo-ntre ol şi scaun;

Apoi dând buzna şi-apucând genunchii Viteazului, se milcui de dânsul:

„Te rog, Ulise, ai milă şi cruţare.

Chiar tu te vei căi de vei ucide

Pe cântăreţ, pe-acela care cântă

La oameni şi la zei, că eu cântarea

De sine-am învăţat. Un zeu tot felul De cântece mi-a insuflat în minte

Să-ţi pot cânta şi ţie ca în faţa

Celui-de-sus. Deci nu căta, Ulise,

Să mă înjunghi. Să-ţi spuie însuţi fiul, Că nu cu drag şi nici cu voie bună

Veneam la peţitori să cânt la mese,

Ci oameni mulţi şi mult mai tari ca mine Mă tot purtau pe-aici să cânt cu sila.”

Dar Telemah îl auzi şi-ndată

De-aproape a zis iubitului său tată:

„Opreşte, taică, nu-l lovi pe dânsul, Că n-are vină. Să cruţăm asemeni

Pe bunul crainic Mèdon, care pururi, Când eu eram copil, căta de mine

La curtea noastră, dacă nu-l răpuse

Pe-aici cumva Filetiu sau porcarul

Sau n-o fi dat de tine când prin sală

Ai năvălit.” Aşa-i grăi, şi Médon

Cel chibzuit îl auzi de unde

Sub jeţ se tupilase şi în blană

De bou abia jupit se îmbrăcase

Ferindu-se de neagra zân-a morţii.

Ţâşni de-acolo, iute smulse blana,

Se repezi şi cuprinzând genunchii

Lui Telemah începe să se roage:

„Prietene, eu sunt aici. Să nu dai,